„La un gând depărtare”. Versuri inedite de Andrei Zanca

Sub titlul „La un gând depărtare”, publicăm un grupaj de versuri semnate de Andrei Zanca, poet și traducător român care trăieşte în Germania, la Heilbronn.











ora e lungă

şi totul se reîntoarce
în apele din care a pornit
ca un somon revenind prin aroma copilăriei

întrebarea cea mai fragilă ar putea fi
pe cine te poţi baza în viaţa asta

pesemne, pe fiecare din fiecare.

orice poveste fiind favoarea unui supravieţuitor

însă povestea nu se termină niciodată

şi e târziu şi noaptea aidoma unui martir

se autodevoră până-n zori
când mulţi se vor fi dus

şi rămâne ca-ntotdeauna
doar iubirea, adevărata recunoaştere:

să fii ocolit de recunoaştere, şi nimic
nimic nu mai e de mirare, durerea
fiind anestezia desăvârşită
cum spuneam cândva
în secolul trecut

şi ora e lungă şi e târziu şi-atât de frig
încât arborii se închid în sunetul iernii

şi-o ninsoare fragedă se porneşte
binecuvântând ora asta lungă
noaptea aidoma unui martir



alchimie

înspre zori ceaţa se spulberă încet
deasupra apei printre felinare şi coloane

dimineaţa, un alchimist preschimbând
întunericul în lumină, însă acum

nu mai e vorba de-a schimba ceva.

rostirea adevărată coboară pe oricine
în abis încât vreme îndelungată
nu mai poate auzi alta:  

trebuie să parcurgi biblioteci întregi
spre a fi în stare să întrebi din nou
ca un copil  -  lumea, doar vârful aisbergului, tu

la un gând depărtare
cum într-o veche fotografie ţi se pare deodată
că toţi oamenii aceia duşi presimt cumva că te vor privi
prin vălul diafan al morţii

în dimineaţa aceasta care se lasă peste
cei de prin spitale, temniţe şi aziluri

şi peste cei care se tem de viaţă
mai mult decât de moarte

cu toţii sub ploaia rară  -  lebede-n iarbă

alb-ghemuite una-n alta, tu mereu
la un gând depărtare - cine

se stinge în miezul inimii
nu va cunoaşte
moartea



atât de limpede

o văd şi azi pe Buna mea aplecată deasupra oalelor
îi zăresc fiecare gest. şi fiecare gest era sacru.

şi nu bucate gustam, ci iubire blândeţe şi pace
ea surâzând

privindu-mă cu o bucurie însoţită
de mici tresăriri în colţul buzelor
prin care îmi urmărea
fiecare îmbucătură

încât, abia azi înţeleg adânca ei pricepere

cum mult mai târziu am înţeles deplin
rugămintea unei femei: aş vrea să te cunosc...

şi era tot un act de rugă, de tandreţe şi contopire
între înţelepciunea trupului şi ghesul
tot pe-atât de puternic
al întrepătrunderii

dinspre un alt câmp al înţelegerii:
abia când ruga e la fel de prezentă ca răsuflarea
tot atât de firească şi de ignorată ca respiraţia

vom fi mântuiţi, vom putea mântui, aici
unde moartea are în ultima clipă chipul nostru

în această reîntâlnire cu sine
pe care nici unul din noi
nu o va putea ocoli



pădurea de mesteceni

într-o bună zi nu voi mai fi rostire, însă acum

sângele meu e un neîntrerupt murmur de rugă
răsfrântă în fiecare pas traversând luminişul
printre ferigi noaptea, netulburată

lumina lunii pe-un trunchi de mesteacăn

când fără de gând, fără de griji
păduream atunci pe-o coamă

cu spatele rezemat de un stejar
frânt peste-o râpă

şi-mi părea mereu că de cealaltă parte a ei
o făptură învelită într-un pled
sta aşezată acolo aţintindu-mă.

azi ştiu că-mi doream acest lucru în ciuda golului
ce ne despărţea, ca şi cum un frate geamăn
de mult petrecut, s-ar fi oprit ostenit
aşteptându-mă, oriunde

oricât aş fi pădurit păşind prin liniştea sporită
de bătaia lunii, de tăcerea amânată în foşnet mistuit
acolo, undeva-n beznă.

totul era altfel. ne era bine şi-mi era bine.
deşi nu-n zadar mă însinguram
încă de pe-atunci, însă

eram tineri. eram tineri nebănuind
că într-o zi, într-o bună zi
nu vom mai fi rostire.



ocrotiri

„oare iubirea amânată, nerostită a morţilor
nu ţine oare lumea asta în cumpănă
ocrotind-o în echilibrul ei fragil?”
m-a întrebat, şi-n ochii ei
licuriri de apă curgând

„mereu condamnă doar”, a mai şoptit „şi totuşi, dacă
vreunul e în pericol, nu se trezeşte oare în mulţi
- înainte de a se ivi teama
ghesul de a-i sări în ajutor, chiar şi cu preţul vieţii?”

aşa este, mi-am spus, rămânem
rămânem mereu în viaţa
unul pentru altul

şi-acum e noapte şi e târziu
şi eu i-aş spune, dacă ar fi aici
-  deşi mulţi vor zâmbi  -

acum când deschid geamul
dinspre fluviu, mă simt
ocrotit de lebedele
care s-au trezit
şi-şi cufundă
gâtul de
mireasă
în apă

aproape, atât de aproape de mal



rarefieri

bătrânul în spatele ferestrei
cu faţa înspre arbori unde
două fetiţe alergând
după un câine

deschid o lucarnă-n memorie. ploua.

ploua peste iarba-ngălbenită

peste iarba nedumerită peste ani

şi ani traversând ani treceau, vederea

revenind în curte, fetiţele
încă mai alergând
sub ploaia rară
bătrânul

în spatele ferestrei
sub desfrunziri
într-o iarnă
pleşuvă.



(nr. 12, decembrie 2013, anul III)