„Visele doamnei Pachet”. Versuri de Anni-Lorei Mainka

O prietenă mi-a pus acest volum în braţe spunându-mi „Citeşte. E frumos. Mie mi-a plăcut”. Când un prieten te îmbie, nu poţi, te face curios. La prima vedere, titlul m-a pus în dificultate – o senzaţie de doi în unu cu iz comercial m-a făcut să amân lectura. Prima impresie, fără lectură, primul contact şi o amânare a gestului esenţial. După ceva vreme, am deschis într-o sâmbătă după-amiază paginile şi versurile m-au prins în dansul lor. O armonie a unei sensibilităţi de cristal am simţit, un fior de toamnă târzie ce se zbate să rămână întreg la auzul zăpezii.
Culori şi aripi, locuri comune de sorginte stănesciană, o atmosferă urbană şi de apartament se îmbină în versurile poetesei. O horă molcomă şi tristă, un regret ca o ispăşire. „Cuvinte cusute” se întâlnesc discret cu „somnul de mătase” la „jocul de cărţi”, „mingi răsuflate” uitate în nisipuri stau lângă „unul” care devine şi rămâne mereu „unul, unul, unul” sau „frunză de frunză sub frunză” – o lume populată de vise şi scântei, de uscăciuni şi prafuri de timp, de salcâmi sub tălpile cărora „plouă iubiri”.
Cu ochii închişi se trece pe podul dintre iubiri, trecere iniţiatică de noiembrie, pas întins cu sfială spre sipetul cu amintiri în care aşteaptă să fie citite „pleoape cuvinte” ieşite din  „trusa de vise”.  Muze, îngeri medievali (ce-mi amintesc de Vasile Voiculescu), şosete, unghii (roase de ciudă în miezul istoriei), un deşteptător lângă „lampa somnului”, un bunic încheagă o lume şi un vis, o răscolire de memorie usturătoare. Poetesa nu plânge, nu se jeleşte, ci tânguie în surdină un dor numai al ei, o durere neîmpărtăşită şi-o forţă ce-i ţine fruntea sus în faţa ursitoarelor. Le întâmpină cu tăceri grele, sfredelitoare, fără „pietre în vorbe”. „Hoţii de dureri” i-au adus uşurare şi astfel a văzut că există „oameni cu aripi”.  
Din acest moment volumul se luminează şi ritmul e mai vesel, un optimism de catifea sângerie pe care se odihnesc răsuflările ascunse ochilor lumii. Alt ritm, altă cadenţă. O partitură răscolitor-odihnitoare ne invită să trăim răspunsurile noastre la întrebările ce atârnă pe „margini de aer”. Suntem atraşi în poem, cititorii devin ei înşişi versuri, se scrie despre mine, despre tine, despre noi. Ni se pun la dispoziţie valize, chei, „agrafe nasturi respiraţii unghii”, „gust amar de rodie necoaptă”, ni se cere să devenim empatici, să ştergem praful cu „pielea nopţilor”. Puternică această imagine, eliberatoare şi plină de vitalitatea singurătăţii asumate, la fel ca şi „osul de cuvânt” ce ţine ferm în „ochiul de cerneală” vântul în care „nu se auzea ceaţa”.
Tonurile se împachetează, visele se adună în colete, durerile se bandajează cu nori, omul ce te apără de istoria ta trecută îşi face dosar şi te ascunde „într-un tanc de oţel” să nu mai auzi „nici zumzet de albină”. Ironie fină, de memorie deasă din care persiflarea ţâşneşte balsam. Scut de aer împrejurul fiinţei nedoborâte de ursitoare şi nici de oamenii aceia buni care „şi numără râsul”. O viaţă purtată „direct pe piele” se dezlănţuie în cuvânt pentru a-şi regăsi aripile de lumină în faţa omului „cu cheile toate”. Ploaia nu are început, ştie doar să spele, „imposibilul stă vertical” „să nu ţipe umbra la tine”.
Suntem în faţa unei grădini-labirint în care cântă mierlele, furtunile se succed, însoririle îşi deschid zâmbetul larg şi lumânările ard din sângele poetesei. Un volum dens în ironii rostite cu miere, în repetate luări de la capăt care nu răpun, ci fortifică. Îi mulţumim poetesei pentru aceste lecţii tandre de demnitate, pentru curajul de-a îşi traduce trăirile în „focuri aprinse”.

Gabriela Mocănaşu



Visele doamnei Pachet 1
despre împachetarea/despachetarea unei vieţi

stau
îmbrăcată şi ştii
în buzunare am pus bucăţi mici mici
şi lungi foarte lungi de sfoară
am împachetat  fâşii de vis
le-am pus la uscat
cum ai spus
în zori le-am culcat sub copacii aceia bătrâni din dreptul cetăţii

da
am împachetat
cu timpul pe umăr
cu pielea scoasă din joc
fără să las urme de viaţă
totul în casă e stins
gazele lumina şi cerul le-am stins
restul
fiecare chitanţă
am pus-o în cutia poştală

cheia
am agăţat-o
ştii
în castan

de-l taie
o cheie nu pleacă
ciorile nu mănâncă chei
ciorile mănâncă cercei
spunea mama



Visele doamnei Pachet 2
Crăciunul pe scaunul liniştii

Crăciunul se lasă peste lume
abur de prune în culori de crăciunică
uite
pe marginea „liedului”

eu
aşezată pe scaunul ales de la început

nu mă sperii – am vreme de stat cu faţa spre lumina verde
plină de smântâna din cer
mă ţin de degete
mă aplec spre fustele lungi ale gândurilor 
nu-mi arde de stat pe pătratul de scaun
tivul adulmecă visul
Crăciunul cel mare pe jos prin Calea Lactee
acoperă lumea cu ploaia aceea de străpuns jaluzele
nici rugina nu le-a putut desprinde

stau pe scaunul liniştii
aşteptând mâna
păturile calde
ale ploilor de vară cu miros de castan



Visele doamnei Pachet 3
Edith Piaf la pachet

trebuie să-ţi spun
în dimineaţa fără isme
în abur de frunze de India
cozonac încolăcit în trandafir
Edith Piaf
Edith Piaf trece pe la mine spre seară
deschide uşa altei respiraţii

te-am ascultat
am pus ceasul la colţul casei
să treacă alaiul de duminică peste el

pe seară porumbeii de oraş dau din cap
cuminţi secundele se zbat sub ciocurile
înfundate în grabă
auzi
rugăciunile post-isme
nu mai încep cum ştii
şi nu sfârşesc în amin

frica încolăcită printre costiţe în congelator
nu încurcă
bunătăţile din frigider

crede-mă
firul potecilor
fără isme
se strecoară printre noi

fără urmă de aer
fără urmă de sânge
doar negre
sub plapuma înnodată a istoriei


Versuri de Anni Lorei Mainka

(nr. 5, mai 2013, anul III)