„Încep să-mi crească tuleiele rădăcinilor”. Versuri de Dan Dănilă

Prezentăm un grupaj de versuri semnate de Dan Dănilă, poet, traducător şi artist plastic. Născut la 28 iulie 1954 în comuna Şura Mică, jud. Sibiu, din 1990 trăieşte în Germania, la Leonberg, lângă Stuttgart. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al EXIL-P.E.N. din Germania şi al Asociaţiei internaţionale a scriitorilor şi artiştilor români LiterArt XXI. Poeziile pe care le propunem fac parte din volumul Atlantida există, apărut de curând la Editura Limes din Cluj-Napoca.

 



Din volumul „Atlantida există”, Editura Limes 2011


Treceam aşa  

Eram grăbit iar copacii alergau după mine
ca să-mi povestească viaţa lor ultrasecretă
sau să-mi pună două frunze pe umeri. Stai
să nu se supere vântul că am plecat fără el,
stai că ne dor rădăcinile. Eram grăbit, râul
se ţinea după mine, îşi cam ieşise din matcă.
Stai că îmi pierd firul, mai ascultă-mi orga
de apă curată. Apoi am împlinit cincizeci.
M-am oprit, eram deja obosit iar preajma
încremenise toată. Nu mai aveam motive
de zor, dintr-o dată m-am ruşinat. Vă aştept,
copaci. Şi pe voi râuri. Încep să-mi crească
tuleiele rădăcinilor, iar pe dinăuntru o floră
secretă de capilare care inventează cuvinte.
Câteodată mă citesc singur, când neonul
din baie începe să ţiuie ca un greier rătăcit.
Nici în bucătărie nu e linişte, deşi femeile
care îmi ghiceau în cafea au plecat demult
iar eu mi-am pierdut încrederea. Deschid
cărţile şi uneori fotografiile iubitelor îmi cad
pe genunchi. Niciodată bancnote, niciodată
bilete de avion înspre nisipurile de aur.

 

Motive

Există întotdeauna un motiv să disperi,
să dispari – lumea ca o iubită care uită
prea repede sau fântâna pe care toate
gurile însetate o părăsesc. Poate aerul
necredincios care ne respiră sau o furtună
iscată din senin. Prăbuşirile inevitabile,
aproape dorite, din anotimp în anotimp.
Altfel bucuriile simple, reveria zilnică,
naivitatea tainelor (firul de iarbă, pasărea,
carnea vegetală). Viaţa, drumul printre ele,
mersul pe această sârmă. Şi uneori timpul
suspendat al iubirii. Atunci parcă înţelegi,
racordat la reţeaua aceea ultrasecretă. Sau
te miri de orice şi constaţi că unul a scris
în alt secol despre acestea. În altă limbă,
pe alt continent, iar apoi cineva a tradus
aceste mesaje esenţiale. Dar nimeni încă
nu a descris parfumul femeii părăsite în zori,
o umbră acum de prisos pe care o lepezi
după ce i-ai deznodat toate sforile. Iar părul
ei tace, fără memorie, ca un arcuş ciufulit
şi e prea târziu să mai cauţi partitura.

 

Tablou  

Eu am ales doar pânza şi culorile,
solventul. Rama mi-a pus-o altcineva.
Mi se pare cam strâmtă, cam strâmbă,
dintr-un lemn prea noduros. Orice ramă
te obligă, îţi arată limitele, dacă nu le ştiai.
Voi picta orientul, fiindcă de acolo vine
lumina, curmalul, nodul gordian, ciuma,
cămila, lăcusta, fisticul, rahatul, lepra, baia,
tămâia, surla, mirtul, purpura, mătasea...
Au venit pe rând, nu toate odată, cu anii,
uneori fără să ştim, pe tăcute. În galantare,
în amiaza mare, pe corăbii, tainic, aduse
de vânt, în legende, din fericire sau din păcate.
În saci, noaptea, în baloţi şi toiage de bambus.
E greu să le aşezi împreună în tablou, e ca şi
cum ai rescrie toată istoria pe un bob de orez.
Dar merită încercarea, acum când perspectiva
se curbează mereu precum luminile nordului
şi ne creşte o pieliţă protectoare pe ochi.
Când în fiecare zi explodează câte un muzeu
prin care ne plimbam cândva fără teamă.

 

Încotro 

Continentele au reintrat în derivă,
galaxiile se deplasează spre stacojiu,
universul se contractă. Sau se dilată.
Poesia, încotro? Tocmai ea, singura
în stare să explice totul, să vindece
tot cancerul lumii. Nodul gordian
pe care l-am putea desface zilnic
cu ochii închişi. Muzica aceea discretă
de sub membranele fiecărei celule pe
care noi oamenii o ignorăm. Unde
mai sunt admiratorii tăi, esperanto?
Sau marea bibliotecă din Alexandria.
Cândva se terminase uleiul de candelă,
apoi fitilul, apoi nopţile, iar cititul
în întuneric fusese interzis. Bufniţele
au fost scoase în afara legii, cuvântul
pe care îl iubisem era tabu. Aşa încep
poveştile triste pentru adulţi. Încotro
dacă nu spre noul exod, din a cui vină?

 

Adevărul 

Progresul nostru cel de toate zilele şi
pendularea între adevăr şi speranţă. Între
diplomaţie şi lehamite înţeleaptă. Zorii
trandafirii în care începi să vezi spectre,
doct în fizici cuantice şi psihologia culorilor
dar furios pe propria imagine, ca un obez
în faţa cântarului. Trandafiriu. De fapt o
culoare plăcută, de bebeluş, de purcel de lapte,
de fragedă petală. Ce i-am mai putea opune
acum, cu gândul la propriile slăbiciuni –
numai dragoste, doar patimi tot mai diluate
fiindcă ne pregătim, nu-i aşa, să atingem în
curând alte lumi. Roz. Zeul Marte are şi el
cam aceleaşi nuanţe de bronz lustruit şi şters
cu ulei, de ceafă asudată de gladiator. Şi iar
vom ajunge în muzeu, întrebându-ne cum
de au fost posibile toate. Istoria iubirii sublime
şi a crimei abjecte, păstrate pe tăbliţe de lut,
hârtie cu filigran sau tablet pc. Ceva virtual
şi totodată implacabil, ca un vis obsedant în
care te priveşti în mod obligatoriu de sus.

 

Poezia  

Cu cât trece viaţa, se face tot mai uşoară,
un balon încălzit de soare. Se dezbară
de panglici colorate, lesturi şi plumb
şi urcă spre stratosferă, cât o ţine aerul.
Când cerul se face aproape negru, o mare
tristeţe o apasă iar către pământ, o trage
în jos înspre zona norilor. Dar nu scapă
de fulgere, dintr-o formă perfectă pe care
vântul vibra îndrăgostit, rămâne un biet
cimpoi spart, o piele udă de capră atârnată
pe cel mai înalt vârf de munte. Nimeni
nu-i mai aruncă acum nici o privire deşi
din materia ei s-ar putea reface zborul
sau manuscrisele de la marea moartă,
o mare pictură sau un steag. Aproape
totul se poate rescrie din memorie.
Restul rămâne un alt fel de istorie.

 

Final 

Moartea din poem şi din imperiul vieţii
ca o rimă rară la un ultim vers. Dintr-o
dată totul s-a şters, s-a întors în călimară.
Ereţii pe cer rescriu definiţia unui zbor
fără pradă, tot ce clădim visează să cadă
cu zgomot asurzitor. Moartea omului de
zăpadă cheamă florile de cireş, cei aleşi
îşi coboară privirile să nu vadă când ieşi.
Mai uşor e să povesteşti visul decât viaţa
cu faţa întoarsă spre sine, când te iubeşti
într-o farsă reinventând paradisul. E bine
să creşti printre unităţi de măsură, printre
animale materne cu puii în gură. La ţară
e moartea uşoară, e viaţa mai viaţă afară,
abia apoi să citeşti cum se iese elegant din
poveşti şi să-ţi pese. Scrii rimat dacă poţi,
rima dă plopilor soţ, te leagă de cuvinte.
O ierţi mai uşor dacă e rea sau te minte. 


Versuri de Dan Dănilă

(nr. 1, decembrie 2011, anul I)