„Odă limbii italiene”. Versuri de Filippo Salvatore

Sub titlul Odă limbii italiene, publicăm un grupaj de versuri semnate de Filippo Salvatore, poet, eseist şi profesor de Italienistică la Concordia University din Montreal, care studiază de câteva decenii evoluţia culturii şi literaturii italo-canadiene. Poemul Odă limbii italiene dă mărturie despre compozita realitate istorică şi socială pe care italiana, ca limbă, o exprimă în zilele noastre, în vreme ce Fratelli d'Italia (care evocă imnul naţional al Italiei) a fost ales de către sediul central al Societăţii Dante Alighieri din Roma ca exemplu sugestiv de poezie multiculturală. Originalul versurilor propuse poate fi citit în ediţia italiană a acestui număr, la pagina accesibilă aici.




Odă limbii italiene

I.

Limbă a Italiei, eşti glas al unor
multiple identităţi, reţea de riduri prin timp,
cicatrice de răni ale atâtor vieţi.

II.

Ecou de stropi pe scolii eşti,
de valuri de maree ce urcă
şi se retrage pe pietre şlefuite
sau pe nisipul gălbui din insule
şi de coaste ale unei lungi peninsule.

III.

Eşti foşnet de vânt blând, de crivăţ, de mistral
prin hăurile, crestele şi râpele
din Carso, din Dolomiţi şi din Monviso,
din Etna, Stromboli şi Vezuviu,
din Sila, din Gennargentu şi din Gargano,
din Matese, din Majella şi Gran Sasso.

IV.

Eşti grai, rimă, melopee,
la curtea împăratului Federico,
cicălit de negustori care calculează
taxe şi interese pe Ponte Vecchio
la şipotul râului Arno.
Cântec de paradis eşti, urlet de iad,
cânt încrâncenat, ferecat în conjuraţii
vis de îndrăgostiţi şi chin de înfrânţi.
Eşti acel ʻmă doare-n cotʼ al cămăşii negre
blestem al celui ce de viu fu ars
pentru erezie în cetatea papilor,
al celui ce-a plătit strangulat în Piazza Mercato
iluzia cuvântului libertate,
şi-a murit ieşind din tranşee acel Asiago
ori pe ţărmul lui Piave în floarea vârstei.

V.

Adiere eşti gâfâitoare de model în cumpănă
pe tocuri cu cuie la parada de modă
sub stelele de la Trinità dei Monti.
Urlet de tăiere la chermeza după pescuit,
acut de tenor, tril de soprană.
Eşti melodia de cor în mânăstiri
şi rugăciune în seminar sau la altar.
Înţelepciune eşti a celui ce sapă
şi fluieră prin vie, prin livada de măslini
şi de portocali, a celui ce caută
gloria rafinând cuvintele sau
încearcă notele spre a compune concerte.
Gargară de beţiv şi de bordel eşti,
vacarm de ultraşi pe stadioane, suflare
a cuiva ce se odihneşte în cabană ori
în pod, hohot al celui ce-şi pierde
întâia iubire

VI.

Pâine eşti pentru cel ce-şi născoceşte
printre lacrimi şi sudoare un viitor mai bun.
Miraj eşti, plâns de durere
şi de speranţă de rable pe mare
cu trăsături de oaze, savane, platouri.

VII.

Eşti formula pentru orbita lui Jupiter,
de emiciclu, de sateliţi ai familiei Medici
şi ai nano-vitezei neutrinilor.
Fărâmă eşti de atâta rock idiot,
zumzet de motor de cal nărăvaş,
dulce viaţă de paparazzi pe scutere.
Pâine eşti iubire şi fantezie de biete
catarge dar încântătoare pe marile ecrane,
surâs de fetişcane în copie gunoi
şi de subrete gata pentru bunga bunga fără răgaz
Eşti fanfaronada alesului corupt
ce tună şi fulgeră din fotoliul lui din parlament.
Ameninţare eşti pentru cei ce trăiesc din ciubucuri
şi sperjur, ucid şi nu-s de onoare.

VIII.

Eşti lumină cu ochi albaştri, verzi, negri
de bebeluşi de culoarea zăpezii, miere, ciocolată.
Eşti gustul din gură a patriei mele native.
Dulcele eşti, da, a acelei Bel Paese ce atâţi fii
şi iubiţi are pe toate continentele.

Traducere de George Popescu


Fratelli d’Italia

I.

Muzică în Piazza XXIV Maggio
ziua sfântului patron Adam
este de Verdi şi de Puccini. Trompeta
întâia intonează notele şi reînvie
durerea izraeliţilor fără de ţară,
drama Madamei Butterfly.

II.

Într-un ungher, în barul de sub porticuri,
Abdù, puştiul de vreo doisprezece ani care
azi-dimineaţă mi-a cumpărat pâinea de la brutar,
la înălţarea drapelului, cu mâna la piept
în faţa monumentului celor căzuţi
în toate războaiele, a cântat
Fratelli d’Italia cu alţi colegi,
îşi salută prietenii ce poartă în spate
prin străduţele din centrul istoric statuia
de argint a binecuvântatului Adam,
a lui Nicola, episcop la Mira în Anatolia,
a lui Antonio portughezul, a lui Sebastian,
a mucenicului Francisc şi a mucenicei Chiara.

III.

Tresare pe pieptul întâiului cetăţean
bendiţa tricoloră între fumul
rafalelor din cimitir, labarum,
purpura episcopului, copiii de ajutor,
călugăriţele în negru, albul virginelor,
confraternitatea desăvârşită,
marşul gloatei, mugetul vitelor,
sunetul tălăngilor, scârţâitul roţilor de car
pe pietrele vii ale pavajului, ecoul
melopeii năucitoare a fecioarelor.

IV.

Înmărmurită mama o priveşte pe Fatima
râzând cu Noemi şi vorbind în
dialect la celular.
Fără văl îi e chipul
şi neagră îi e bucla părului
de leoaică mediteraneană.

V.

În timp ce Bogdan zidarul bea
o doză de culoare albastră cu Adam
tâmplarul şi cu Ali, vânzătorul ambulant
de covoare, observă diferenţele
dintre statuile şi icoanele bizantine
de la Craiova şi de la Timişora.

VI.

În parcul de joc din Castellara,
amfiteatrul natural, zarvă de bucurie
pe căluşelul zburător al Evei,
al lui Myriam, Margheritei, al lui Mihai
şi Ecaterinei, blondina ucraineană.
Unic sfatul mamelor
în diferite limbi: Aveţi grijă!

VII.

Iată realitatea acestui trei iunie
într-un târg din biata Italie,
surprinsă pe ascuns, trăită
în amintirea aedului frentan
care cu cinci decade în urmă
a simţit ruşinea exilului.

VIII.

Râde în depărtare, strălucind
în amurg, trandafiria Majella
la Gran Sasso, iubitul ei gelos.
Învăluit în pâcla de la Lèsina
stăruie Gargano şi veştede se-arată
Diomedele, cu un semn de verde,
în culcuşul bleu al Adraticii.

Traducere de George Popescu



Vinerea mare

Elenei

I.                                                                                 

Vai, cum şuieră vântul şi biciuie geamul
vai, cum copleşiţi cad din cer
fulgi de zăpadă ce în vârtej
se-nfăşoară în jurul paltinilor dezgoliţi;
şi cum brodează, fugare diamante,
dreptunghiul ferestrei mele!
Tristă mi-e, mamă, clipa de veghe
pe care-o trăiesc exilată
cerşind amara pâine a altora
şi lacrimi ascunse mă-neacă
Şi pierdutu-ţi zâmbet visez!

II.                       

În noaptea de veghe, când moare
şi Fiul Tatălui Nostru învie
o, Maică Precistă, fiică a Fiului tău,
port încrustat în ochii ce nu se închid
o mare galbenă de floarea-soarelui unduind
în adierea lui iunie pe-ntinsele câmpii
de-a lungul malurilor Prutului ce limpede curge
din vârful Hovârla ce-i încă-nzăpezit!

III.
                     
Aproape sunt Paştile dar şuieră încă
puternic crivăţul dinspre Nunavut
şi urlete de jale mi-aduce despre
străvechiu-mi neam pe moarte
în lumea de maşini
puternice, poluante, indiferente.
                                  
IV.

Pocuţia, Cetatea de Baltă, Bucovina,
Transilvania, Basarabia: o, cât de dulce
e sunetul vostru pe buzele mele nedormite!
Baia, Suceava, Iaşi, Chişinău,
sau strămoşeşti comori din a Modovei Ţară,
în piept înmormântate, şi-n piept vă port;
sau Ţara de Sus şi Ţara de Jos,
voi sunteţi cei doi sâni ai mei
ce amintiri nestinse îmi hrănesc!
                       
V.

Şi-n veghe-l văd pe nobilul Bogdan,
pe Dragoş, Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun
şi-n urma lor vin cruzii, sălbaticii spahii,
ieniceri dar şi ai otomanilor duşmani
şi pe boierii bărboşi la Sfat aleşi,
păstori potrivnici tributului lui Iancu.
Şi glorios, cu oastea, vine Mihai Viteazul,
primul părinte al întreitei patrii
şi curge râuri sângele creştin
vărsat la Stănileştii lui Cantemir;
şi sufletul vinde şi onoarea poporului său
pe treizeci de galbeni Mavrocordat fanariotul
iar Sturdza-l critică pe Ghica, cu o copie
a Regulamentului Organic în mână
şi nici cu Domnitorul Cuza la pace nu ajunge.
                                  
VI.

S-a liniştit vâltoarea,
şi cum sclipiră zorile întâi
cad obosite pleoapele-mi în somn.
Să fie asta viaţa, o noapte albă?
De ce m-ai adus, mamă, pe lume ?
Cine sunt, pe pământ străin, rătăcită?
Odrasla ta rămân, mamă, şi omenesc altoi
de daci, iliri, latini,
valahi şi slavi şi huni
de turci, tătari şi de evrei,
şi cu romana, bizantina cruce mă rog,
cu semiluna Profetului,
cu steaua lui David, peste Ierusalim Împărat
şi mă hrănesc din cuvinte tari de fiare ţeste,
ce-aromă de Tibru liniştit emană,
de lungă Dunăre şi de maritimă Volgă
şi gust de aspru vin, ca grunţuroasa albie nistreană.

VII.

Şi aici, la Montreal, falsă cale către răsărit,
în vuietul tumultuos al fluviului Sf. Laurenţiu
mă pierd în mulţime şi trăiesc rătăcind
printre hoinari din varii emisfere,
printre ciudate chipuri, de-aceeaşi foame-mpinse,
printre atâţia ulise sătui de mici Itaca
şi zvelţi şacali ce se hrănesc cu sânge,
uitaţi de moarte şi de soroc final.

VIII.

S-a limpezit cerul şi timid se înalţă,
gălbuiul soare. Căptuşit e încă
oraşul înfăşurat învelit într-o mantie albă.
Astăzi, Hristoase, e ziua morţii tale
şi-a omeneştii noastre învieri.
Privesc în oglindă şi alta mă descopăr
renăscută, conştientă, străvechi de nouă
şi moldoveancă sunt, normal de moldoveancă,
acvilă liberă în zbor din carpatine vârfuri
peste zgârie-norii din Hudson, peste marile lacuri şi lanţi muntoşi,
peste câmpii întinse şi gheţari ai Mumei noastre Terra

Despărţirea de tine, mamă – şi camăta timpului,
durere înviată întru iubire veşnică devin.

Traducere de George Popescu şi Nicoleta Călina

(nr. 9, septembrie 2012, anul II)