George Popescu: „Un abc ca un aleluia în penitenţa franciscană”

Sub titlul „Un abc ca un aleluia în penitenţa franciscană”, publicăm un grupaj de versuri scrise de poetul George Popescu în timpul unei călătorii la Assisi şi Perugia.











Cabana de bronz a poemului...

Fie: dezordinea şi calmul, supusa clamă a
bârfei ce face ravagii pe coline încătuşate. Braţe
şi coapse de poeţi tineri aşteptând în dreptul
unui verb care-şi refuză sosirea. Cabana de bronz
a poemului în care nici o tăcere nu-i de ajuns.
„Sunt fericit”, a zis, lăsându-şi împovăraţii ochi
în huma prea repede deschisă. „O singură apă”,
a zis, „şi o singură punte”. Pe tăişul proaspăt
al vântului un om îşi retează ultima legătura
cu cerul.

Famelic dans. Revoltătoare iubire precum
cerneala de pe care hârtia refuză să plece.
Un abc ca un aleluia în penitenţa franciscană,
aici, în Assisi, unde ochiul meu putrezeşte
în oglinda făgăduinţei.




în dispreţul oricărei geometrii...

acesta e un demon, a zis muşcând din bezna
vie şi sângele era verde şi limpede mireasa:
nu voi mai vorbi despre fragi până când
grădinarul nu va înflori trandafirul – o crimă
perfectă rămâne oricum o utopie câtă vreme
izvorul îşi devoră singurătatea în dispreţul
oricărei geometrii




celălalt nu vorbea dar nu era...

ce nume să-i punem absenţei? pe gambele
fostei prostituate cresc macii cruzi ai unei
candori nepermise – orificiul limpede al
nopţii pierdute în minele de mâl ale durerii:
demonul putrezit în paharul care-a strigat
în pustiu. victimă sigură speriată de
vedenia verii îndelung vizitate. celălalt
nu vorbea. dar nu era mutul – cel sustras
sacrilegiului.

a luat locul vitei cuvântul...




atâta transparenţă devine semn...

case şi coapse cruste şi puste cai tineri
pe patul morţii cu chagall luminând
deşertul roşcat al lui dumnezeu

                        unde
suferinţa face un lung ocol şi aspiră
vertijul iar ochiul se iroseşte în vidul
atât de aproape şi limpede: pe iaz
se lasă moale trâmbiţa stângace




a luat locul vitei cuvântul...

prin cutele zorilor un catâr tânăr alege sărbătoarea
- telefonul ierbii ce nu trădează. prea crud iese
poemul pe uşa abatorului: a luat locul vitei
cuvântul despre putere şi silaba gri a milei
se instalează infirmă pe cer odată cu o
binecuvântare veştedă. Răceala e unică în parcul
crimei unde amanţii de ieri îşi decorează
aniversarea. pornesc frunze - mute giuvaeruri
privind în urmă cum ploaia se preface-n destin.




pe colţuri înflorite de dealuri...

cerul trece pe sub mâna ta se lărgeşte
cântarea muieratic infernul – cald, primitor
priveşte prin crăpăturile frunzei: care din
cele două minuni îţi este lacrima? ceea
ce se desface e graiul şi piatra. bucuria
tremură în pălăria poemului, scris iute -
pe colţuri înflorite de dealuri încă vii. dacă
vii alături de mâinele meu să nu uiţi
visul verde al serii de odinioară.




sintaxa caută un cuvânt...

putredă vară: şorţul negru al spaimei
şi vedenia verde a vântului cu chitară cu tot.
dor scămoşat pas închiriat anului de mâl şi
de foame. doi cocoşi mahmuri trec strada
în dreptul speranţei de mult aburite. viscolul
încă mai hibernează cu verbul străin: sintaxa
caută un lichid mai convenabil. vor sosi
fugace berzele unei boli imposibile şi
nu vom şti unde s-ascundem acest
sărut prăfuit, această băltoacă de cuvinte
ticăloşite.




în autobuzul 27...

tu, fată umbră, soră a lui san francesco
cel pofticios, şuie perugină în autobuzul
27 bolnav ca sandro cel penna invertit
precupeţ de verbe zbanghii neîntors
din poeme ratate unde mi-ascunzi
virginitatea acestei luni siropoase
ce-şi aruncă un deget peste cadavrul
satului meu din valachii? mă recunoşti.
surâsul cu care mă împuşti răstoarnă
adolescentul şasiu de pe motorina drogată,
fată umbră, nesperată mireasă a lutului
copt.




Senzaţie departe

unde era vinul?
să se fi ascuns în somnul albastru
pe care nu l-ai dormit în noaptea în care
molia muşca din frigul acelui februarie la Craiova
unde gloria e încă doar un motiv de sfadă
între existenţa mea migratoare
şi rezistenţa la turpitudine




Un strigăt al străinei...

n-am ştiut niciodată unde va fi sfârşit
strigătul acelei străine cu ochii amari:
n-o cunoşteam, doar tu – cu
graba celui ce n-are timp să moară –
o văzuseşi (o visaseşi?) ucigând-o
cu un vers uimitor. se spune
în vremurile grele ale bolii –
că n-am fost acolo pe Marea Copilăriei –
dar atunci unde? chipul înmormântat al mamei
(a mea a ta cine ştie?) aduce cu vântul vâltoarea
vicisitudinii noastre. soseşte din îmbeznate păduri
un cadou în limba ta reînflorită
pe privirea timidă a trandafirului
şi
dintr-un cuvânt tăcut încolţeşte nestins
golul unei dureri neobosite




În frunzişul chiparosului...

Dispariţia unei garoafe
în stinsa oră a unei seri de sticlă.
Ce nume să dau acestei nostalgii de tine
ce-a făcut să-nnebunească ultima toamnă?
Am cules narcisele speranţei că
pe celălalt versant iubirea va găsi
cuvânt ritm cadenţă în care să trăiască
cu absenta umilinţă indicibila amintire
a fericirii ce lumi sfărâmă şi
adună în frunzişul chiparosului
mila noastră de neuitat.


(nr. 7-8, iulie-august 2013, anul III)