Piccola sinfonia italiana: Florilegiu de poeți italieni moderni

În anii ’80 (odată cu ale studenției mele valuri la Universitatea din București, secția Franceză-Italiană a Facultății de Filologie) căpătasem o pasiune, mai bine zis un nărav: oriunde m-aș fi aflat, copiam la repezeală (pe-atunci știam și ceva stenografie) orice poem deosebit peste care se-ntâmpla să dau în limbile cu care badinam: nu doar de prin cărți și manuale ad rem, ci și din sursele cele mai ocazionale, imprevizibile, uneori de-a dreptul năstrușnice...
În 1990, când primele mele traduceri cosmopolite de poezie și de proză au început să apară prin „Familia”, „Orizont”, „Luceafărul”, „România literară”..., eram deja posesoarea unei mini-biblioteci pe foi volante – transcrise frumos la mână, ba chiar în culori diferite, pe categorii: Fiori italiani, Fleurs françaises, Flores españolas, Flores portuguesas, Deutsche Blumen, English Flowers, Flores latinos – care m-a urmat și aici, în Franța, unde n-a încetat să-mi fie (din 1991 până azi) un izvor de traduceri, reflecție și evaziune.
Grație acelui mio primo giovenil... furore, am putut compune, la început de an, pentru cititorii Orizonturilor..., o mică simfonie italiană în cinci părți a câte două voci...


1. GEOGRAFIA POETICA:


DINO CAMPANA

Florenţa

Sub ale tale poduri în sute de culori
Arnul profetic în glod stă s-adoarmă

Şi reflexele calme alene le sfarmă
Severe-arcade printre desfloriri de flori.

 

Firenze

Entro dei ponti tuoi multicolori
L’Arno presago quietamente arena

E i riflessi tranquilli frange appena
Archi severi tra sfiorir di fiori.

 

UMBERTO SABA

Milano

Printre pietrele şi negurile tale sunt
în vilegiatură. Poposesc în Piaţa
Domului. În loc
de stele
seară de seară se aprind cuvinte.
Nimic nu te-odihneşte de viaţă
ca viaţa.

 

Milano

Fra le tue pietre e le tue nebbie faccio
villeggiatura. Mi riposo in Piazza
del Duomo. Invece
di stelle
ogni sera si accendono parole.
Nulla riposa della vita
come la vita.

 

2. TESTI E PRETESTI ZOOLOGICI:


EUGENIO MONTALE

Pupăză...

Pupăză, hilară pasăre bârfită
de poeți, o tu ce-ți umfli creasta
sus peste parul cel bătut de vânturi
de la coteț fals cocoș rotitor;
sol primăvăratic, o pupăză, cum se
oprește timpul în loc pentru tine,
Februarie-și amână agonia,
cum toate cele dau pe dinafară
când miști un pic din cap,
spiriduș-naripat, iar tu habar n-ai.

 

Upupa...

Upupa, ilare uccello calunniato
dai poeti, che roti la tua cresta
sopra l’aereo stollo del pollaio
e come un finto gallo giri al vento;
nunzio primaverile, upupa, come
per te il tempo s’arresta,
non muore più il Febbraio,
come tutto di fuori si protende
al muover del tuo capo,
aligero folletto, e tu lo ignori.

 

GIUSEPPE UNGARETTI

Agonie

Să mori precum ciocârliile însetate
pe un miraj

Ori ca pitpalacul
după ce-a trecut marea
în primele tufe
fiindcă i-a pierit
dorul să mai zboare

Dar nu să trăieşti din tânguire
ca un sticlete cu ochii arşi

 

Agonia

Morire come le allodole assetate
sul miraggio

O come la quaglia
passato il mare
nei primi cespugli
perché di volare
non ha più voglia

Ma non vivere di lamento
come un cardellino accecato

 

3. IL MITO DELL’ETERNO VISO:


SALVATORE QUASIMODO

Iarnă de demult

Dorinţă de mâinile-ţi luminoase
în penumbra focului din vatră:
miroseau a gorun şi a roze;
a moarte. Iarnă de demult.

Păsările îşi căutau meiul
şi deveneau deodată de nea;
la fel cuvintele.
Un strop de soare, un nimb de înger,
pâcla apoi; şi copacii;
şi noi plăsmuiţi din văzduh dimineaţa.

 

Antico inverno

Desiderio delle tue mani chiare
nella penombra della fiamma:
sapevano di rovere e di rose;
di morte. Antico inverno.

Cercavano il miglio gli uccelli
ed erano sùbito di neve;
così le parole.
Un po’ di sole, una raggera d’angelo,
e poi la nebbia; e gli alberi;
e noi fatti d’aria al mattino.

 

DIEGO VALERI

Absenţa

Iat-o, săpată-n văzduh, dulce
forma ta de femeie: genună
palpitând de tine, ca nemișcata strună-
a tăcerii după o pierdută voce.

 

L’assenza

C’è, scavata nell’aria, la tua dolce
forma di donna: un vuoto
che palpita di te, come l’immoto
silenzio dopo una perduta voce.

 

4. MAL DI VIVERE:


LUCIANO FOLGORE

Paie

Care cu paie:
scrâşnetul ierbii uscate
prin tot oraşul,
strivite sub tălpile unui vânt răcoros
în drum către Sud.
Şofran presărat peste arbori.
O frunză,
două frunze,
trei frunze.
Dorinţă de-a te lăsa târât,
fără răgaz,
hăt dincolo de apus,
de panglicile roşii ale amurgului.

 

Paglia

Carri di paglia:
scricchiolío delle erbe secche
per tutta la città,
pestate da piedi di vento fresco
in cammino verso il Sud.
Ditate di zafferano sugli alberi.
Una foglia,
due foglie,
tre foglie.
Desiderio di farsi trascinare,
a lungo,
oltre l’ovest,
dai rossi nastri del crepuscolo.

 

GIUSEPPE UNGARETTI

Urâtul

Şi noaptea asta o să treacă

Singurătatea asta de jur-împrejur
umbră tremurată a firelor de tramvai
pe asfaltul jilav

Priveşte capetele birjarilor
bălăbănindu-se
aţipite

 

Noia

Anche questa notte passerà

Questa solitudine in giro
titubante ombra dei fili tranviari
sull’umido asfalto

Guarda le teste dei brumisti
nel mezzo sonno
tentennare

 

5. CINIS ET UMBRA SUMUS:


PIERO JAHIER

Om fericit

Ieri cutare şi-a căpătat avansarea ce-i lipsea spre a fi fericit;
dar când era gata să se simtă astfèl, cea de-a doua măsea
de pe falcă – cea din dreapta, sus – începu iar să-l doară.
Şi-nainte, de nu-ş’ câte ori, măseaua aia-l duruse.
Era nefericit, însă, că nu-i mai vine-avansarea; şi n-ar
fi fost fericit, chiar dac-ar fi mers să şi-o scoată atunci.
Acuma, era singurul lucru ce-i mai lipsea spre a fi fericit.
Merse aşadar să şi-o scoată, şi golul i se infectă,
şi azi-dimineaţă, s-a prăpădit.

 

Uomo felice

Ieri l’altro aveva avuto la promozione che gli mancava per esser felice;
ma quando stava per sentirsi felice, il secondo molare
della mascella – in alto, a destra – gli ricominciò a dolere.
Anche prima, tantissime volte, quel molare aveva doluto.
Ma era infelice per la mancata promozione; non
sarebbe stato felice, nemmeno se se lo fosse fatto cavare allora.
Adesso, era l’unica cosa che gli mancava per esser felice.
Così, se lo fece cavare, e la caverna fece infezione,
e fu morto, stamattina.

 

EUGENIO MONTALE

Poate-ntr-o dimineaţă...

Poate-ntr-o dimineaţă, printr-un văzduh sterp trecând,
de sticlă,-ntorcând capul, vedea-voi miracolul definitiv:
nimicul înapoia mea, golul căscându-
mi-se-n urmă, cu o spaimă de beţiv.

Apoi, deodată, ca pe un ecran s-or reîmbulzi
arbori case coline ştiuta cacialma.
Dar va fi prea târziu; şi tăcut voi păşi
printre oamenii ce nu se-ntorc, cu taina mea.

 

Forse un mattino...

Forse un mattino andando in un’aria di vetro,
arida, rivolgendomi, vedrò compirsi il miracolo:
il nulla alle mie spalle, il vuoto dietro
di me, con un terrore di ubriaco.

Poi, come s’uno schermo, s’accamperanno di gitto
alberi case colli per l’inganno consueto.
Ma sarà troppo tardi; ed io me n’andrò zitto
tra gli uomini che non si voltano, col mio segreto.

 

În româneşte de Anca-Domnica ILEA
(nr. 2, februarie 2014, anul IV)