„17. Linie şi culoare”: întâlnire cu tânăra artistă Alexandra Motica

Paul Eugen Banciu: Lirismul culorii

Aşa cum un eseu, un poem, o idee pusă pe hârtie reprezintă oarecum un fel de autoportret, o faţetă a lui surprinsă într-un moment de graţie, mai direct spus, de sinceritate pură a raportului dintre artist şi lumea pe care o simte (o vede, o percepe, se raportează faţă de ea), fiecare dintre lucrările unui plastician, că e vorba de un peisaj sau compoziţie de gen, natură statică sau portret sunt, în fapt, un fel de autoreprezentări ale sufletului său, de exultanţe ale bucuriei de a fi, de a crea, de a vedea şi transpune în imagine starea sa de bine.
După experimentele excesiv de variate ale istoriei artelor plastice din secolul al XX-lea şi, iată, de început al celui de al XXI-lea, a revedea ceea ce reprezintă nu mai mult decât un fericit început de drum în substanţialitatea vizualului clasic (postimpresionist) la un spirit de o rară sensibilitate şi profunzime, deşi abia ajuns la vârsta majoratului, cum este cazul artistei Alexandra Motica, este încurajator nu doar pentru autoare, ci pentru o întreagă generaţie din care face parte şi care a înţeles că umanul este aici, lângă noi, în faţetele sale cele mai luminoase, că nimic din ceea ce pare pentru mulţi o simplă reluare a unor teme şi modalităţi artistice multă vreme în vogă, astăzi socotite depăşite, pot şi rămân să fie la fel de penetrante pentru privitor, pentru cunoscătorul de artă, cum au fost şi în urmă cu mai bine de un veac şi ceva, ba mai mult, cu un plus de mesaj transmis direct, ochiului, şi implicit sufletului celui ce reuşeşte să rezoneze la aceeaşi intensitate cu creatorul.
Expoziţia personală deschisă în foaierul Filarmonicii Banatul oferă imaginea unui om extrem de sensibil şi complex, care a riscat întâlnirea cu publicul încă înainte de a fi confirmată de alte expoziţii sau critici specializaţi în a decripta codurile ascunse ale intenţiilor artistului, de cele mai multe ori simple speculaţii grefate pe cunoaşterea istoriei contemporane a artelor plastice, a experienţelor de toate felurile care se petrec acum, aici şi pretutindeni. La vârsta majoratului, Alexandra Motica este deja un artist prin crezul său în autenticitatea a ceea ce face şi ne transmite. O invitaţie la meditaţie profundă asupra unei frumuseţi naturale peste care ochiul grăbit al omului de azi trece fără să-şi dea seama, o frumuseţe oprită pe pânză în cromatica spiritului profund al artistei. Pentru că trebuie reamintit: dacă desenul este jocul dibăciei minţii şi a raţiunii, culoarea rămâne apanajul strict al sufletului artistului, care-şi va pune amprenta pe toate lucrurile sale, desigur, pentru un timp. Neiertător, gama cromatică corespunde nu doar stării complexe a creatorului, ci şi vârstei acestuia, pentru că aici, la tânăra artistă, nu e vorba doar de o re-producere a ceea ce vede, ci de un simţământ mult mai profund, care, undeva, în adâncul fiinţei sale îi dictează exact lirica tonurilor ce trebuie armonizate, jocul luminii şi al umbrelor, clar, cum privesc spre vizitator, ochii din autoportretul său, cu siguranţă şi candoare, care transmit direct oferta plină de emoţia începutului: „Aceasta sunt eu…Acesta e sufletul meu…Aici m-am regăsit pe mine însămi cel mai bine…”
Sau scuza: „Ştiţi de ce sunteţi atât de singuri?…Pentru că nu ştiţi să priviţi spre lumea din jur…Iat-o!...”
Trimiterile spre zonele profunde, subsumate imaginilor de mari dimensiuni ale peisajelor, ale naturilor statice, li se adaugă meditaţia omului ajuns la capătul adolescenţei, format pentru a simţi şi a transpune în pagină simţămintele sale cu claritatea unui profesionist. Dincolo de imagini se desluşeşte îndelunga contemplare a ceea ce se zăreşte în imediata apropiere, sau dincolo de ea, în lecturi adunate într-un început de viaţă, care au deschis în imaginarul său un univers în forma lui incipientă, dincolo de care va urma marea sa artă, marea sa întâlnire cu un sine tot mai eliberat de bruiajul lumii din jur.
Prin întregul său, expoziţia e un prim pariu câştigat cu sine, şi pentru sine.
Felicitări Alexandrei!

Paul Eugen Banciu

Alexandra Motica, Autoportret

Ce înseamnă pictura pentru mine? Aş vrea să nu fiu categorică sau exagerată şi să spun că, pentru mine, pictura înseamnă totul. Pentru fiecare persoană în parte, în funcţie de priorităţile pe care şi le stabileşte în viaţă, acest „tot” poate să ia diferite forme. Se poate trăi şi fără pictură, dar într-o lume gri, monotonă şi liniară. Pictura nu înseamnă doar culoare. Pictura este ca o compoziţie muzicală, deoarece se compune, nu din note, ci din forme, pete de culori, linii, tuşe, texturi, pe hârtie, pe pânză, pe pereţi şi tot felul de alte suporturi, cu pensule, cu degetele, cu ulei, acuarele, tempera, cu şi din orice. Deoarece nu există reguli în pictură, aceasta mai mult se fură decât se învaţă şi e bine, pentru că este un domeniu în care trebuie mereu să fii nou. Dacă în istoria artelor putem identifica diferite curente, deoarece conceptele oamenilor se formau ca un tot unitar, curente care durau ani sau chiar secole, în ziua de astăzi, datorită faptului că nimeni nu este sigur de ceea ce vrea, fiecare face ce simte, cu ideea, sau chiar necesitatea de a fi diferit, mereu nou, pentru a nu fi lăsat în urmă. Deşi se poate observa că în lucrările mele am avut diferite abordări, îmi găsesc inspiraţia într-o mare parte din pictura secolului al XIX-lea, respectiv realism, impresionism şi postimpresionism (poate şi romantism). Părerea mea este că artiştii acestor curente, mai ales postimpresioniştii, precum Van Gogh, Toulouse Lautrec sau Paul Cezanne, au ştiut cel mai bine să exploateze culoarea şi că, printr-o astfel de abordare a diferite subiecte, poţi să fii mereu nou şi totuşi să rămâi acelaşi, prin libertatea pe care acest curent o permite.

Cum am început să pictez. Pot spune când am început să pictez, şi anume la vârsta de trei ani, dar nu pot spune cum am început să pictez, deoarece în pictură am avut o evoluţie care a început de mică, nu s-a terminat până în prezent şi cu siguranţă va continua mult în viitor, deoarece învăţăm cât trăim. Mereu am fost un copil liniştit şi încă de la doi ani, când abia mă puteam cocoţa pe scaunul de la masa masivă de lemn din sufragerie, stăteam ore întregi desenând fără să deranjez pe cineva, decât ca să cer, din când în când, câte o „foicică”. Părinţii mei au observat acest interes al meu pentru artă şi mama mi-a dăruit la trei ani un set de acuarele. Şi am început să pictez. Şi nu m-am mai oprit! Probabil că m-aş fi pierdut pe drum sau nu aş fi ştiut cum să continui, dacă nu întâlneam oameni minunaţi, precum doamna profesor Eugenia Drăgoi-Banciu, care m-a preluat de mică, arătându-mi ce este culoarea şi crescându-mă ca artist până în prezent, ca o mamă într-ale artei; doamna profesor Maria Bană, care, în gimnaziu, m-a învăţat că lucrurile au de fiecare dată mai multe feţe pe care se pot întoarce pentru a fi privite; doamna profesor Corina Mutu care, în liceu, la secţia de design vestimentar, m-a format să fiu calculată chiar şi în artă şi care m-a învăţat să dozez fiecare sentiment pe care îl transmit printr-o lucrare; şi, nu în ultimul rând, domnul profesor Sorin Drăgoi-Banciu, care mi-a pus în mână pensula pentru culorile de ulei cu nădejdea că voi creşte artistic, care m-a învăţat ce înseamnă să pictez cu adevărat, cu dăruire şi responsabilitate, şi care m-a lăsat cu indulgenţă să fur de la el arta. Şi toate acestea nu ar fi fost posibile dacă nu aveam aşa nişte părinţi, un adevărat Dar, care să se bucure de rodul muncii mele şi care să mă susţină cu multă iubire în tot ceea ce fac, mai ales fiind de acord să studiez la un liceu de artă.
Până în clasa a IX-a, parcursul meu a fost unul lin, însă noul început a fost atunci când, în liceu, am descoperit, cu ajutorul profesorului meu, culorile de ulei, de care nu mă pot despărţi. Culorile de ulei nu mă mai lasă în pace. Modelez linia, culoarea şi textura, să mă murdăresc pe mâini şi pe haine şi să petrec ore în şir în faţa unei pânze fără să observ cum trece timpul. Aceste culori care îmi sunt aşa dragi m-au făcut să mă îndrăgostesc şi mai tare, dacă se putea, de pictură!

Culorile predilecte. Am o paletă de culori bine stabilită de la care îmi încep fiecare lucrare. Acesta este unul din factorii care determină unitatea lucrărilor mele, deşi temele sunt diferite şi se prezintă sub mai multe forme: portrete, peisaje sau naturi statice. Paleta a fost concepută după modelul impresionist, prin îndepărtarea oricărui fel de negru şi prin prezenţa culorilor strict necesare, ca prin combinarea lor să pot obţine o largă varietate de nuanţe şi culori. Îmi place foarte mult să mă „joc” cu culoarea prin fragmentarea suprafeţelor monocrome întinse în multe tuşe mai mici din nuanţe apropiate care nu se combină pe pânză, ci pe retina privitorului. Îmi place să folosesc mult alb şi culori calde, de aceea chiar şi o natură statică destul de simplă la prima vedere poate pătrunde în sufletul privitorului datorită atmosferei care se creează din interior înspre exterior.

Ce mă inspiră în momentul în care creez? Orice mă poate inspira: de la o coajă de lămâie uitată pe masa din bucătărie, la persoane dragi sau chiar străine şi scene din viaţa de zi cu zi. Fiind elevă la Liceul de Arte Plastice Timşoara, încă din clasa a V-a, am primit din partea profesorilor mei o educaţie vizuală aparte. Eu nu văd lumea înconjurătoare ca pe o poză, ca printr-un obiectiv, ci mereu interpretez tot ceea ce văd, încercând să pătrund dincolo de aparenţe. Observ paleta şi dominanta cromatică, liniile compoziţionale, raportul dintre linii drepte şi curbe sau orizontale, verticale şi oblice. Privesc totul ca printr-un cadru, caut mereu să văd o compoziţie echilibrată şi lumea se mai uită din când în când ciudat la mine când mă opresc pe stradă şi mijesc ochii. Atunci trebuie să explic că încerc să elimin detaliile care sunt în plus pentru a prelua esenţa peisajului şi pentru a-l perfecţiona mental prin schimburi de culori şi de linii. Mă inspiră mai ales sentimentele, cele din sfera luminoasă, cum ar fi iubirea şi toate acelea care derivă din ea. Nu pictez la supărare sau în momente de oboseală pentru că ştiu că ceea ce simt eu, ca şi artist, în timp ce pictez, se transmite privitorului, iar ceea ce vreau eu să transmit este iubire.

Tablourile de suflet. Greu de spus. Mă aflu, probabil, în aceeaşi situaţie în care se află un părinte care ar trebui să aleagă între copiii săi. De altfel, îmi mai aminteşte şi de o altă întrebare care le este pusă copiilor ciudat de des: „Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?”. Toate reprezintă tablouri de suflet pentru că asta şi sunt, o părticică din sufletul meu. Am fost întrebată mai demult: „Păi bine, şi dacă tu laşi câte o părticică de suflet în fiecare lucrare, nu crezi că, în timp, lucrările tale vor sărăci din acest punct de vedere? De unde atâta suflet?”. Nu e chiar aşa, deoarece, după cum spunea Nicolae Steinhardt, dăruind vei dobândi. Eu pun suflet în tot ceea ce fac, nu numai în pictură şi, când văd că cei din jur se şi bucură de ceea ce ofer, e ca şi cum aş primi înzecit tot ceea ce dau din mine. E o bucurie să dăruieşti. Cred că e cea mai mare bucurie, singura care te validează ca Om, alături de iubire. Părintele Arsenie Boca spunea: „Când dai, la început dai din ceea ce ai, apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce eşti.”. Este adevărat.

Prima expoziţie personală, 17. Linie şi culoare. Am simţit o mare bucurie pentru că eu cred că, până la urmă, întreaga noastră viaţă se compune dintr-o împletire între strădanie şi bucurie. Din acea bucurie care îţi vine ca răsplată pentru efort, atunci când ştii că ai reuşit să duci până la capăt ceea ce ţi-ai asumat, din felul în care reuşeşti, până la urmă, să îţi înmulţeşti talanţii. Deşi am plănuit totul în amănunt, s-a întâmplat foarte repede, iar eu doar de puţin timp conştientizez succesul pe care expoziţia l-a avut. La vernisaj a venit neaşteptat de multă lume. Toţi mă felicitau, dar în mintea mea nu puteam decât să mă întreb dacă este real ceea ce se întâmplă şi în puţinele „momente de luciditate”, să Îi mulţumesc Lui Dumnezeu că a îngăduit să se întâmple. Prima mea expoziţie personală nu a fost un pas înainte, ci un salt uriaş, un debut în lumea artiştilor şi o surpriză pentru cei care mă cunoşteau în sfera design-ului, dar nu şi a picturii. Sincer, a fost o surpriză şi pentru mine. Am avut alături oameni foarte dragi mie, împreună cu care m-am putut bucura cu adevărat de toată această experienţă minunată. Am avut aproape familia care m-a încurajat pe acest drum – care în aparenţă este doar colorat, dar în spatele căruia se află multă muncă – dar şi profesorii, care, înainte de a ne fi profesori au ştiut să fie Oameni şi nu au păstrat asta doar pentru ei, insistând să ne facă şi pe noi asemenea lor.

Planuri de viitor. Cu siguranţă, mai multe expoziţii. Încă nu am stabilit totul în detaliu, dar ceea ce pot dezvălui este că, cu ajutorul Lui Dumnezeu, spre sfârşitul anului, voi avea o nouă expoziţie, asemănătoare şi totodată mult diferită faţă de „17. Linie şi culoare”. Această expoziţie se va crea pe marginea credinţei, va fi o expoziţie de icoane pictate pe lemn, întregită de diferite lucrări din sfera religioasă. Este un proiect foarte aproape de sufletul meu pe care l-am crescut cu foarte multă iubire şi mare grijă, întrucât expoziţia va fi una cu vânzare, urmând ca banii rezultaţi să ajungă la oameni mai puţin norocoşi ca mine, respectiv la copiii internaţi la Secţia clinică II de pediatrie din cadrul Spitalului de copii Louis Ţurcanu, condusă de doamna prof. univ. dr. Arghirescu Smaranda. Deja lucrez pe aceste icoane şi doresc să am puterea de a termina toate lucrările până la începutul anului şcolar, nu numai pentru că mă aşteaptă un an mai… greu, clasa a XII-a, cu bacalaureat şi lucrarea de atestat, dar şi pentru că vreau să am timp să încep un nou proiect, cu finalitate în anul următor. Desigur că, în planurile de viitor care nu sunt legate de artă, îmi doresc să iau bacalaureatul cu note mari, aşa cum mi-am obişnuit până acum apropiaţii şi profesorii şi să îmi încep studiile universitare.