Amintire cu Sfîntul Ioan Paul al II-lea

Cu puţin timp în urmă s-a încheiat la Roma un ceremonial neobişnuit, chiar unic, cu „patru papi”. Ioan Paul al II-lea şi Ioan al XXIII-lea au fost declaraţi sfinţi de către Papa Francisc, în prezenţa lui Benedict al XVI-lea (demisionarul de anul trecut). La solemnitate au participat un milion de pelerini, 24 de şefi de stat, peste 1.000 de cardinali şi episcopi. Evenimentul a fost transmis de televiziuni şi radiouri din lumea largă.
Această ceremonie îmi readuce în minte un alt moment de excepţie, cînd Ioan Paul al II-lea, recentul sfînt, a făcut o vizită la Bucureşti, în 7-9 mai 1999. Un şef al bisericii catolice venea să viziteze, în premieră absolută, o ţară majoritar ortodoxă. Evenimentul a fost pregătit cu grijă, în numeroasele sale detalii, şi a fost însoţit de un evantai de manifestări adiacente. Tocmai se publicase în Italia cea mai nouă biografie a papei, redactată de vaticanologul Luigi Accattoli, Karol Wojtyla. Omul sfîrşitului de mileniu*. Era o cercetare deosebită, scrisă cu dezinvoltură şi mult talent jurnalistic. Un munte de informaţii de specialitate era învelit într-o expresie lejeră, punctată cu aluzii glumeţe şi jocuri de cuvinte. Pentru a se oferi publicului din România cartea, la data vizitei preconizate, era nevoie de un traducător de încredere, care să se mişte repede şi bine. Am aderat la acest proiect şi, în vreo trei săptămîni, după ce-am lucrat contra cronometru, zi şi noapte, cele 400 de pagini au fost gata de multiplicare.
Cu cîteva zile înainte de sosirea lui Ioan Paul al II-lea, s-a organizat lansarea de carte, în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti. Eram asaltaţi de public şi camere de televiziune. Volumul abia venise de la tipografie, ţineam în mînă primul exemplar legat. În prezidiu stăteam alături de înalte feţe bisericeşti, catolice şi ortodoxe, care au vorbit foarte impresionant despre carte, aproape o oră, deşi eram singurul de-acolo care ştiam ce conţine. Abia întors la Cluj, mi s-a propus să merg iar la Bucureşti. O delegaţie urma să-i ofere cadou Sfîntului Părinte o ediţie de lux din volumul lui Accattoli, pe româneşte, ambalat într-o confecţie specială, din piele de viţel. N-am mai avut energie pentru o nouă călătorie. Din cîte mi s-a spus, există fotografii cu momentul oficial, cînd Ioan Paul al II-lea a preluat cadoul cu pricina (biografia lui, tradusă de mine). Probabil că a fost, aceea, varianta mea de întîlnire indirectă cu el. Amintire cu sfîntul…

* Luigi Accattoli, Karol Wojtyla. Omul sfîrşitului de mileniu, traducere de Laszlo Alexandru, Cluj, Casa de Editură Viaţa Creştină, 1999.

„Karol Wojtyla. Omul sfîrşitului de mileniu”

Papă călător. Adică Papă misionar

În primii douăzeci de ani de Pontificat, Ioan Paul al II-lea a făcut 84 de călătorii în afara Italiei şi 132 în Italia: în total sînt 216 călătorii. Care l-au dus pe Papă în 116 ţări diferite şi în 252 de diferite localităţi italiene.
Călătoria necontenită reprezintă aspectul în acelaşi timp cel mai evident şi cel mai original al Pontificatului, dar şi cel mai discutat. El foloseşte vizitele pastorale şi pelerinajele atît ca mijloc de comunicare cu masele, cît şi ca instrument de guvernare a Bisericii.
Caracterul de evidenţă al călătoriilor, mai întîi. Constituie activitatea sa cea mai relevantă, ca timp şi ca energie: se calculează că pînă azi a avut nevoie, numai pentru călătoriile internaţionale, de un an, două luni şi nouă zile din viaţa sa de Papă. Ele au un rol decisiv în determinarea imaginii Pontificatului. Şi semnalează cu putere, în mass-media şi pe scena mondială, prezenţa Bisericii catolice.
Nici un om din lume, între 1978 şi sfîrşitul secolului, n-a fost văzut în mod direct de atîta lume şi de mulţimi atît de numeroase ca acelea care, pe toate continentele, l-au sărbătorit pe Ioan Paul al II-lea. Şi nici un alt bărbat sau altă femeie din lume n-au putut atrage pe un timp atît de îndelungat atenţia mass-media internaţionale şi din fiecare ţară inclusă în agenda Papei în călătorie.
Al doilea aspect: originalitatea faptului de a călători. Nu el a inventat călătoriile papale: chiar şi în epoca modernă, călătoriseră mult Pius al VI-lea şi Pius al VII-lea în perioada napoleoniană, Pius al IX-lea în încercarea de a opri dezagregarea Statului Pontifical, Paul al VI-lea după Conciliu. Dar modul său de a acţiona e diferit de toate celelalte: el nu e un călător de ocazie, ci un călător prin metode şi prin vocaţie.
Comparaţia trebuie făcută cu Paul al VI-lea care – într-adevăr – a inventat călătoriile papale din epoca modernă. Dar cu Ioan Paul al II-lea nu avem un Papă care călătoreşte cu anumite prilejuri, pentru a îndeplini misiuni simbolice, aşa cum proceda Paul al VI-lea, care a mers în Ţinuturile Sfinte, la O.N.U., la Constantinopol, la Geneva, în Africa, în India, în America Latină, în Filipine şi Australia, la Fatima.
Cu Ioan Paul al II-lea avem un Papă călător care se deplasează cu intenţia de a vizita fiecare Biserică locală, pentru o sistematică mobilizare misionară a comunităţii catolice mondiale. Cele nouă călătorii internaţionale ale Papei Montini au fost nouă misiuni simbolice: pentru a deschide dialogul sau a relua contactul cu fraţii separaţi şi Ebraismul, cu comunitatea internaţională, cu diversele popoare şi continente. Cele 84 de călătorii internaţionale ale lui Ioan Paul al II-lea constituie, în schimb, parte componentă a misiunii sale obişnuite de Papă, modul său de a-şi exercita „ministerul petrin” şi de a promova „noua evanghelizare”.
Scopurile şi rezultatele călătoriilor sale constituie obiectul unei continue discuţii înăuntrul şi în afara Bisericii, de-a lungul întregului Pontificat. Principalele obiecţii interne sînt făcute în numele Bisericii locale, al ecumenismului şi al refuzului triumfalismului.
Statele independente ale lumii sînt azi în număr de 200: Papa a vizitat trei ţări din cinci, iar în treizeci dintre ele a mers de mai multe ori:
- a fost de două ori în Argentina, Australia, Belgia, Benin, Burkina Faso, Camerun, Canada, Coreea de Sud, Croaţia, El Salvador, Elveţia, Filipine, Guatemala, Nicaragua, Nigeria, Papua Noua Guinee, Peru, Portugalia, Slovacia, Ungaria, Uruguay, Venezuela, Zair;
- de trei ori în Austria, Brazilia, Coasta de Fildeş, Germania, Kenya, Mexic, Republica Cehă, Republica Dominicană;
- de patru ori în Spania şi S.U.A., de şase ori în Franţa, de şapte ori în Polonia.
În Italia a fost de două ori la Belluno, Brescia, Genova, Milano, Napoli, Reggio Calabria, Siena, Treviso; de trei ori la Bologna, de patru ori la Loreto şi Torino, de cinci ori la Assisi.
Călătoriile cele mai lungi în străinătate au fost cele în Uruguay – Chile – Argentina din aprilie 1987 şi în Orientul Îndepărtat (Bangladesh, Singapore, Figi, Noua Zeelandă, Australia, Seychelles) din noiembrie 1986, care au durat 14 zile fiecare. Cea mai lungă într-o singură naţiune a fost călătoria în Brazilia (ţara cu cel mai mare număr de episcopi şi de catolici botezaţi) din iulie 1980, care a durat 13 zile. Cele mai lungi în Italia au fost cele din diocezele din Emilia, în iunie 1988 şi în zona napolitană din noiembrie 1990: cinci zile.
Călătoriile internaţionale au fost – în medie – patru pe an. Dar întrucît în doi ani – 1981 şi 1994 – practic nu a călătorit, datorită atentatului şi a fracturii la femurul drept, media reală urcă la peste şase călătorii pe an. Ele l-au dus de patruzeci şi patru de ori în diverse colţuri ale Europei şi de treizeci şi opt de ori pe celelalte continente.
Cu cele patruzeci şi patru de călătorii în Europa, a văzut toate ţările Europei occidentale, pînă şi Liechtenstein, Malta şi San Marino: îi lipsesc doar Andora, Gibraltar şi Monaco. Dar la est de Italia şi în fosta Europă comunistă, n-a putut ajunge în Bielorusia, Bulgaria, Grecia, România, Rusia, Serbia, Ucraina.
A fost de nouăsprezece ori pe continentul american, vizitînd toate ţările de aici, în afară de cele două Guyane, Surinam şi cîteva stătuleţe din Antile. Douăsprezece au fost călătoriile în Africa şi şapte cele în Asia şi Oceania.
În deplasările sale ar fi putut înfăptui de 25 de ori ocolul planetei, şi totuşi există cel puţin şapte călătorii la care a visat şi pe care încă nu le-a putut face: Ierusalim şi Moscova, China şi Vietnam, Irlanda de Nord, Ucraina şi Bielorusia.
În Orientul Mijlociu a putut vizita numai Libanul. La Betlehem şi la Ierusalim ar vrea să meargă pentru Marele Jubileu şi probabil va merge, dar visul său e mai amplu: ar vrea să viziteze Ţinuturile Sfinte împreună cu Irakul şi Siria, Egipt, Iordania şi Liban, într-un itinerariu care să parcurgă întreaga geografie biblică, de la Avram, la Moise şi la Isus.
În Irlanda de Nord voia să meargă încă din septembrie 1979, cînd a vizitat comunitatea catolică irlandeză şi a înaintat pînă la graniţa cu Ulsterul. Dar i s-a explicat că e imprudent să se aventureze mai departe, că prezenţa lui urma să stîrnească mai mult război decît pace.
Îi lipsesc – în sfîrşit – toate ţările cu regim comunist, cu excepţia Poloniei din primele trei călătorii, a Cubei (1998) şi a cîtorva mici republici africane vizitate în timp ce erau sub regimuri marxist-leniniste, cum ar fi Congo Brazaville (1980), Benin şi Guinea Ecuatorială (1982). După căderea imperiului sovietic, a putut să viziteze Cehoslovacia (1990), iar apoi din nou Republica Cehă şi cea Slovacă (1995), Albania (1993), Lituania, Letonia şi Estonia (1993), Croaţia (1994 şi 1998), Slovenia şi Berlin (1996), Sarajevo (1997). Dar chiar şi după căderea cortinei de fier, n-a fost în Rusia, ca şi în orice altă ţară cu majoritate ortodoxă, din Ucraina pînă în Bielorusia, din Bulgaria pînă în România: unde înainte n-a putut merge din cauza comunismului, acum nu poate datorită conflictelor cu „Bisericile surori”.
Şi desigur îi rămîn interzise China şi Vietnamul. A bătut de multe ori la uşa Chinei, la Manila şi la Seul şi la Roma, dar n-a fost ascultat. Şi mai mult îi pare rău că nu poate vedea comunitatea catolică din Vietnam, care e cea mai numeroasă din Asia după cea din Filipine.
În ieşirile sale în lume, Wojtyła e ajutat de uşurinţa cu care figura papală se impune în lumea mass-media: regula lor e simplificarea şi imaginea papală e simplă, unică şi albă.
Fascinaţia mass-media în parte s-ar produce în cazul oricărui Papă, dar în parte se produce pentru că Papă este el. Prima carte pe care o joacă este cea a interviurilor în avion: ziariştii îl urmau şi pe Paul al VI-lea, care trecea să-i salute, dar nu accepta întrebările.
Wojtyła în schimb le acceptă pe toate, chiar şi acum cînd nu mai face un ocol prin dreptul tuturor, ci se limitează la un salut colectiv, în zona avionului rezervată pentru ziarişti. Se întîmplă totul într-o mare confuzie, printre microfoane şi telecamere, fotografi care sar în picioare pe fotolii, reportofoane care acoperă chipul Papei. Fiecare dintre ziarişti poate să-i adreseze o întrebare pe limba sa şi Papa îi răspunde, aşa cum poate, în limba respectivă. Aceste interviuri comunică totdeauna noutăţi şi nu s-a întîmplat niciodată ca Vaticanul să trebuiască să dezmintă vreo replică citată de vreun ziar.
Dincolo de abordarea directă, mai există o a doua regulă mass-media pe care Papa o urmează din instinct: se pune în pericol, vizitează ţări aflate în război, merge acolo unde nimeni nu-l sfătuieşte să meargă şi unde nu este dorit, vorbeşte imediat – eventual deja din avion – despre subiectul interzis în acea vizită. De pildă despre legea „marţială”, în timp ce merge în Polonia în 1983, tocmai cînd acolo era decretată „legea marţială”. Sau despre măcelul din „noaptea Sfîntului Bartolomeu”, cum a făcut anul trecut, pe 23 august, la Paris. Creează adică evenimentul, dacă acesta nu exista deja.
În călătoriile papale s-au întîmplat deja de toate.
În afară de Polonia, Wojtyła a găsit stare de război în Argentina (1982), El Salvador (1983), Guatemala (1983), Timurul Oriental (1989), Sarajevo şi Beirut (1997). A fost contestat de tineretul sandinist la Managua, în Nicaragua (1983). Aproape că a avut parte de un atentat la Fatima (1982): un preot tradiţionalist a încercat să se năpustească asupra lui cu o baionetă.
S-a găsit în mijlocul unei violente contestaţii şi represiuni – cu fumul de gaze lacrimogene care urca pînă în altar – în timpul unei slujbe la Santiago de Chile (1987). La Sao Paulo în Brazilia (1980) şi la Asuncion în Paraguay (1988), o întîlnire cu muncitorii şi una cu „constructorii societăţii” s-au transformat – fără dezaprobarea Pontifului – în manifestaţii împotriva dictaturilor din cele două ţări.
Alteori vremea rea este cea care creează „interes”, deturnînd avionul Papei. Se întîmplă în septembrie 1988, în timpul zborului din Botswana în Lesotho: avionul trebuie să aterizeze la Johannesburg, iar Papa e constrîns să ajungă la Maseru după o cursă de patru ore cu maşina prin savană.
În 1984, în Canada, viscolul împiedică aterizarea la Fort Simpson, în apropierea Cercului polar arctic, unde este programată o întîlnire cu eschimoşii. În 1986, la întoarcerea din India, avionul ajunge la Napoli, fiind închise, tot datorită viscolului, toate aeroporturile din Roma. Unde Papa ajunge cu trenul, în dimineaţa următoare.
Pînă la bolile din 1992 (tumoare la colon) şi 1993 (primele manifestări ale bolii nervoase care îi provoacă tremurul mîinii stîngi şi fixitatea privirii), el pare să nu resimtă oboseala călătoriilor, în urma cărora se reface repede.
„Cum puteţi rezista fizic la atîtea călătorii?” îl întreabă odată ziariştii şi acesta e răspunsul: „Mai bine să nu te gîndeşti, ci să acţionezi” (zborul San Juan di Portorico – Roma, 13 octombrie 1984).
Ziariştii repetă acea întrebare un an şi jumătate mai tîrziu: „Cum faceţi să nu vă simţiţi obosit, după o asemenea călătorie?”, iar răspunsul e şi mai naiv: „Şi eu mă mir” (zborul Lima – Roma, 6 februarie 1985).
Reacţia sa e în schimb dură cînd întrebarea se referă la costuri: „Sînt lucruri stupide cînd vorbiţi despre costuri şi încercaţi să-l opriţi pe Papă!” (zborul Seychelles – Roma, 2 decembrie 1986).
Unor copii dintr-o parohie romană le explică faptul că pentru el a umbla şi a călători au reprezentat dintotdeauna lucrul cel mai natural: „De mic copil eram un mare umblăreţ. Apoi am devenit un mare călător şi sper s-o ţin tot aşa!” (parohia San Vincenzo Pallotti, la Pietralata, 18 februarie 1996).
Odată Alessandro Monno, un copil de 11 ani, îl întreabă în timpul vizitei de la parohia romană San Benedetto, dincolo de Poarta San Paolo (februarie 1998): „De ce umbli tot timpul prin lume?”. Iar Papa: „Pentru că lumea nu se termină aici! Ai citit ce-a spus Isus? Mergeţi şi predicaţi evanghelia în întreaga lume. Şi de aceea eu umblu prin lume”.
Aşa vorbeşte cu copiii. Pentru cei mari, mesajul e următorul: „Simt că a venit momentul pentru a angaja toate forţele ecleziale în noua evanghelizare şi pentru misionarea popoarelor”. Astfel stă scris în enciclica Redemptoris missio (22 ianuarie 1991), care oferă motivaţia mai profundă a călătoriilor sale „misionare”. Întrucît „episcopul Romei e cel dintîi sol al credinţei, el are prima răspundere în răspîndirea credinţei în lume” (sala de audienţe, 10 martie 1993).
Printre criticile aduse călătoriilor, cea mai răspîndită în Curie – mai ales la începutul Pontificatului – e aceea care se referă la caracterul lor excesiv, sau oricum la numărul şi ritmul lor. Ioan Paul al II-lea cunoaşte acea critică şi recunoaşte că e întemeiată, dar susţine că e vorba de un exces „sugerat” de către Providenţă.


Înoată în piscină şi merge la munte să schieze

16 august 1985, Lubumbashi: atunci Zair, acum Congo. Deasupra mulţimii un nor de praf, deasupra scenei papale fumul de tămîie. O mulţime mare, dispusă în formă de potcoavă, în faţa şi pe laturile altarului. Poate două sute de mii de persoane. Două sute de mii de capete negre, ca o şură plină cu boabe de cafea prăjită. Papa urcă scara lungă din faţa altarului şi cînd e în vîrf se întoarce spre mulţime, care lansează strigăte ritmate cu mîna la gură. Pontiful înalţă crucea, ţinînd-o cu mîna stîngă, înclinată în faţă. Toga roşie e suflată în spate de vînt şi îi dă imaginii Papei aceeaşi înclinaţie ca şi crucea. Imaginea Pontifului pare înclinată deasupra mulţimii, dar mitra aurită e suflată înapoi la semnul capului înălţat pentru a saluta. Mîna dreaptă a Papei se înalţă şi coboară pe fiecare fragment de mulţime, ca pentru o mîngîiere colectivă. Acei oameni înţeleg prea puţine în limba franceză şi nu sesizează nimic din complexa predică a Pontifului. Din toate cîte a venit Papa să spună şi să facă, ei înţeleg doar acel gest patern.
Douăzeci de fetiţe cu fuste albe şi franjuri lungi interpretează dansul Gloriei, însoţindu-l cu gesturi delicate ale braţelor. Jumătate sînt mititele, jumătate sînt mari. Emoţionate şi fericite ca la sărbătoarea primei împărtăşanii. Ritmul este molipsitor. Şi Papa urmăreşte dansul mişcînd umerii. Mulţimea îl aplaudă numai pentru atît. Ioan Paul al II-lea e fericit. „În Africa, slujba e o sărbătoare. Ba chiar se ţine ritmul din umeri, cînd nu se dansează”, a spus odată Senghor. „Ei trăiesc cu inima, aşa cum trăiesc cu trupul”, a spus cîndva Papa vorbind despre africani. Poate că Papa şi Africa încep să se înţeleagă, prin intermediul trupului.
Trupul i-a făcut mari servicii lui Ioan Paul al II-lea. Iar el îşi iubeşte acel fizic mai întîi cu aspect de sportiv, iar apoi suferind. Corporalitate spontană, gestualitate inventivă, nouă imagine papală: am văzut multe, în acest sens, timp de douăzeci de ani. Îmbrăcîndu-se în alb, după alegere, nu a acceptat să se depersonalizeze, aşa cum făceau Papii italieni, şi a marcat – în planul imaginii – o revenire la Papii multilaterali din Renaştere, care mergeau la vînătoare, compuneau epigrame şi iubeau teatrul.
Un Papă care înoată în piscină şi merge la munte să schieze. Scrie în enciclice: „După părerea mea” (Redemptor hominis 4). Şi, desigur, nu vrea să fie dus în lectică. Odată – pe la începuturi – în Piaţa Sfîntul Petru, cineva din mulţime îi strigă, în timp ce trece: „Vrem să te vedem în lectică!”. El se opreşte, se întoarce, arată cu degetul – aşa cum va face într-o zi cu Ernesto Cardenal pe aeroportul din Managua şi cum va face într-o altă zi cu mafia din Sicilia – şi spune: „Nu, cu lectica nu!”.
Un Papă care le strigă tinerilor: „Spuneţi-mi Karol!”. Care vorbeşte în scris despre alegerea sa ca Pontif – ce pe vremuri era numită, în limba Curiei: „Înălţare la Tronul lui Petru” – ca despre o etapă din propriul curriculum profesional: “Cu ocazia transferării mele la Roma” (Să trecem pragul speranţei, ed. rom., p. 135). Sărută fetele pe frunte. Merge la spital pentru a-şi face tomografie şi pentru a fi operat.
Acesta e Ioan Paul al II-lea, primul Papă care într-adevăr se comportă ca un „episcop al Romei”, în gesturile de fiecare zi. El a schimbat imaginea papală, smulgînd-o din bronzul şi din limba latină pe care predecesorii le-au iubit sau le-au suportat şi a apropiat-o de sentimentul comuniunii umane. Este singura adevărată inovaţie într-un Pontificat fără reforme. Dacă boala nervoasă care în mod vizibil îl frămîntă de la sfîrşitul lui 1992 l-ar obliga să se retragă, să zicem după sărbătoarea Marelui Jubileu, modificarea imaginii papale pe care a propus-o el ar fi completă şi într-adevăr i-ar încredinţa Bisericii mileniului trei un nou mod de a fi Papă.
Pentru că nu e vorba doar de noutate a imaginii în ceea ce Ioan Paul al II-lea ne arată prin comportamentul său. El, afirmă Baget Bozzo, „schimbă figura Papalităţii, diminuînd elementul habitudinal pentru a exalta carisma petrină”.
Acesta e chipul Pontificatului care a fost cel mai bine înţeles. Şi e aspectul pentru care Ioan Paul al II-lea seamănă mai bine cu mitul său. Pentru că există un mit al omului Wojtyła întreprinzător şi neobosit, poliglot şi creativ, fără teamă şi fără reproşuri. Şi de fapt cunoaşte teama şi oboseala, dificultatea de a se face înţeles la fel ca toată lumea şi poate tristeţea pentru ceea ce n-a fost în timpul vieţii. Dar, din acest punct de vedere, al omului care prevalează asupra Papei, mitul spune adevărul: într-adevăr Ioan Paul al II-lea nu l-a înăbuşit în el pe Karol Wojtyła!
S-ar putea căuta deci – în tendinţa spre simplitate a lui Ioan Paul al II-lea – semnificaţii şi intenţii mari, care e sigur că există. „Noi trebuie să iubim vremurile noastre şi să-l ajutăm pe omul vremurilor noastre”, a spus odată (la Acţiunea catolică italiană, 30 decembrie 1978). „Chiar şi un Papă poate învăţa cîte ceva”, le-a mărturisit ziariştilor care îl întrebau despre riscul de a se expune unor contestaţii de stradă (zborul Bruxelles – Roma, 21 mai 1985). Am văzut că deja ca răspuns la consultarea pregătitoare pentru Conciliul Vatican II propusese ca experienţa preoţilor să se deschidă către toate aspectele vieţii, inclusiv teatrul şi sportul: iar acum, ca Papă, îndeplineşte pentru sine ceea ce, ca episcop, propusese pentru ceilalţi.
Uneori, chiar şi replica hazlie conţine o intenţie precisă, după cum o arată acest dialog cu tinerii:
„- We love you, Papa Lolek!
- Lolek e nume de copil, eu sînt un om bătrîn!
- Nuu! Nuu!
- Nu? Lolek e neserios, Ioan Paul al II-lea e prea serios. Spuneţi-mi Karol!” (Manila, 14 ianuarie 1995).
Instinctul de a se pune pe picior de egalitate cu interlocutorii e atît de puternic încît îi sînt de ajuns două cuvinte pentru a spune totul:
„- Trăiască Papa! Trăiască Papa!
- Trăiască fiecare!” (Castel Gandolfo, 17 aprilie 1995).
Există deci intenţii precise în această tendinţă spre simplitate a lui Ioan Paul al II-lea. Dar putem să ne bucurăm de ele cu aceeaşi simplitate cu care sînt pronunţate, fiind mulţumiţi că în sfîrşit a devenit Papă un om care a reuşit să nu se lase dominat de imaginea moştenită de la predecesori. Pentru că despre aceasta e vorba: Ioan Paul al II-lea e primul Papă modern care a dat o imagine a sa asupra Papalităţii, în loc să se supună în faţa imaginii moştenite. Desigur, e vorba de o întîlnire la mijloc şi de un compromis, pe care mai corect l-am putea exprima astfel: în combinaţia de elemente instituţionale şi noutăţi personale din care rezultă orice imagine papală, în acest Papă – şi pentru prima dată în ultimele patru secole – Karol Wojtyła este mai puternic decît Ioan Paul al II-lea. El ar fi putut să fie şi primul Papă care nu-şi schimbă numele: adică să-şi păstreze în calitate de Papă numele pe care l-a primit la naştere şi la botez. Poate de aceea, din instinct, opinia publică l-a primit astfel şi totdeauna au fost mai numeroşi aceia care i-au spus Papa Wojtyła şi nu pe numele dobîndit. A scris-o Baget Bozzo: „Karol Wojtyła n-a devenit niciodată pe de-a-ntregul Ioan Paul al II-lea”.
Mai există – la Ioan Paul al II-lea – o simplitate severă, care valorează mai mult decît simplitatea amabilă ca indicaţie asupra aptitudinii omului de a rămîne el însuşi, în ciuda obiceiurilor pontificale. Totodată conduce – sau încearcă să conducă – mulţimea cu energie. Şi nu doar în memorabile circumstanţe publice, ca atunci cînd a strigat de mai multe ori Silencio! (Linişte!) spre contestatarii sandinişti, la 4 martie 1983, la Managua. Dar şi în întîlnirile obişnuite, din Sala de audienţe. Aşa cum s-a întîmplat cu o formaţie care s-a pus pe cîntat şi nu mai voia să termine şi Papa a zis sec în microfon: „Ajunge!”, iar aceia au terminat pe dată.
Cel mai adesea, simplitatea Papei este atrasă de simplitatea copiilor. Odată, la Melbourne, în Australia, la 28 noiembrie 1986, întîlnindu-i pe copiii de la un gimnaziu, a făcut această mărturisire în legătură cu gusturile sale muzicale – ca răspuns la o întrebare despre ce fel de muzică preferă – prin care anticipa disponibilitatea de a dialoga pe tema culturii muzicale contemporane a tinerilor, care se va manifesta pe deplin doar la 27 septembrie 1997, la Bologna, la concertul lui Bob Dylan: „Poate că prefer muzica clasică, dar îmi place şi cea modernă. Nu sînt un om al trecutului, nu. Sînt foarte interesat de muzica de azi. Sînt chiar un fan al... cum îi zice? Al rock-ului! Pot să disting diferite stiluri. Dar mai mult decît toate prefer muzica profundă, cea liturgică, cea gregoriană”.
De tînăr, Wojtyła urca pe munţi şi scria poezii, îi plăceau înotul şi o masă bună, recita şi glumea cu colegele de liceu, era pasionat de excursiile cu colegii şi mai tîrziu cu tinerii. Ei bine: a continuat să facă toate acestea, atît cît a putut, şi după alegerea sa.
Pe vremuri exista o distincţie clară între apartamentul privat şi cel public din Palatul apostolic: nimic nu trebuia să se afle despre viaţa privată, pe scena publică protocolul şi limba latină erau cele care îl ghidau pe Papă. Ioan Paul al II-lea a rupt acea distincţie: a vrut musafiri în capelă şi în sala de mese, i-a admis pe ziarişti şi pe fotografi. A amestecat domeniul public şi cel privat, personalizînd scena publică şi transformînd viaţa privată într-un instrument de guvernare, sau cel puţin de comunicare cu exteriorul.
A continuat să scrie poezii şi după alegerea sa, dar n-au fost niciodată publicate. Ştim că le scrie dintr-o declaraţie a purtătorului de cuvînt Navarro.
A pus să i se construiască – încă de la bun început – o piscină la Castel Gandolfo, pentru a continua să practice înotul. Se spune că era şi o prescriere a medicilor: suferise, în tinereţe, de mononucleoză infecţioasă şi trebuia să se menţină în formă cu acel sport. Dar e mai probabil ca ideea piscinei să-i fi fost sugerată de dorinţa sa de libertate a trupului, care trebuie să fie foarte puternică la un om sportiv constrîns la rolul unei neîntrerupte oficialităţi.
Întrebat odată în avion despre condiţiile omeneşti ale vieţii sale de Papă, a răspuns: „Îmi lipseşte mai ales contactul cu tinerii, iar apoi îmi lipseşte sportul”.
Piscina i-a mai alungat plictiseala vacanţelor de vară la Castel Gandolfo, dar nu-i era de ajuns. Trebuia să iasă din vila pontificală. Odată, ziariştilor care îl urmăreau într-o plimbare în Cadore şi îi vorbeau despre „închisoarea Vatican”, le-a spus: „Trebuie să fi încercat acea închisoare, pentru a aprecia această libertate” (12 iulie 1987).
Urmîndu-şi instinctul de libertate, el întrerupe odihna de vară de la Castel Gandolfo cu mici vacanţe de două săptămîni pe an în Alpi.
Şi astfel, Ioan Paul al II-lea e primul Papă din acest secol pe care l-am văzut mergînd în vacanţă în afara Castelului Gandolfo. Şi e primul Papă care a acceptat să fie fotografiat fără haina albă, în ţinută de schi sau ca excursionist. Atunci cînd a mers la schi pe Adamello, în iulie 1984, fotografiile Papei schior au ajuns în ziare înainte ca „L’Osservatore romano” să fi avut curajul de a scrie: „Papa a mers la schi”. Pentru că lucrurile noi e mai uşor să le faci decît să le spui şi pentru că – în universul simbolic al Vaticanului – imaginea, dintr-un vechi instinct, prevalează asupra cuvîntului.
Castel Gandolfo li se potrivea Papilor sedentari, Alpii i se potrivesc unui Papă călător. „Munţii au avut dintotdeauna un deosebit farmec pentru mine”, a spus cîndva.
Iată-l deci pe Wojtyła inventînd vacanţele în Alpi şi mergînd de şase ori în Cadore, la Lorenzago (Belluno), şi de tot atîtea ori în Valle d’Aosta. La Lorenzago merge prima oară în iulie 1987, iar apoi din nou în 1988, în 1992, în 1993, în 1996 şi în 1998. Alternează Cadore cu Valle d’Aosta, unde alege Introd (Aosta) şi merge în 1989, în 1990, în 1991, în 1994, în 1995, în 1997.
Aceste ieşiri în vacanţă avuseseră – cum s-a spus deja – un prolog de excepţie, la 16-17 iulie 1984, cu excursia de două zile pe Adamello, în compania „prietenului” Sandro Pertini, Preşedintele Republicii Italiene. Alte excursii la munte, pentru a schia sau a se plimba, va efectua în anii următori, două sau trei pe an, pînă cînd va trebui să le rărească, renunţînd la schiuri după căderea din noiembrie 1993. Ţintele ieşirilor scurte, de cîte o singură zi, fără avertisment public, au fost diferite: Terminillo, Gran Sasso, Maiella. Şi continuă să le practice şi azi, chiar îndurerat de atîtea boli. Ultima pe care o cunoaştem e din 6 februarie 1998, în zona Monte Cristo, pe Gran Sasso.
Că acest Papă al vacanţelor a fost ales la numai douăzeci de ani după moartea lui Pius al XII-lea pare un lucru incredibil. Să comparăm figura Papei Pacelli, aşa cum apare în filmul Pastor angelicus, cu fotografiile Papei Wojtyła, care se plimbă pe munte cu geaca de vînt pe umeri şi în bocanci, sau să încercăm să ni-l imaginăm pe Pacelli pe schiuri! Distanţa pare de un secol, nu de două decenii.
Mediul curial nu a apreciat niciodată libertatea de gesturi şi de mişcare pe care şi-o ia Ioan Paul al II-lea. Am văzut, în capitolul 18, criticile aduse Papei călător: cele făcute Papei schior au aceeaşi formă, dar sînt mai drastice. Astfel le exprimă – într-o conversaţie confidenţială – cardinalul Siri, mare nostalgic al lui Pius al XII-lea şi poate cel mai votat, după Wojtyła, la Conclavul din octombrie 1978: „Ioan Paul al II-lea a redeşteptat simţul religios în lume, şi nu e puţin lucru. A devenit o mare autoritate morală, spre care priveşte toată lumea. Dar acum ajunge. Există Curia; există guvernul; şi pentru a guverna trebuie să te aşezi la masă. Ştiţi ce înseamnă să încredinţezi o congregaţie vaticană cuiva care vine de pe un alt continent? Mi-e groaznic de frică, fără să-l judec pe Papă, că dacă mîine parohul din Pentema, iar Pentema e ultimul sat din Liguria, îl invită, Papa chiar se duce. Uneori mă gîndesc că Providenţa Divină a vrut un Papă de acest tip – o persoană foarte bună, se înţelege, cu trăsăturile sale – pentru ca Biserica să fie pusă în gardă împotriva atîtor pericole. Mulţi s-au scandalizat pentru că s-a dus să schieze pe Terminillo şi pe muntele Adamello. Eu nu m-am scandalizat, pentru că am spus: Papii care vor veni vor înţelege că acesta e un lucru care nu trebuie făcut”.
Cuvintele lui Siri ne reamintesc o scenă care – în dimensiuni mici – rezumă o schimbare epocală: sîntem la Palasport din Genova, Ioan Paul al II-lea prinde între mîinile sale chipul fetei care l-a salutat în numele a 13.000 de tineri şi o sărută pe frunte; fata merge la cardinalul Siri, care stă la doi paşi de Pontif, o treaptă mai jos, iar severul arhiepiscop de optzeci de ani înalţă mîna pentru a-i oferi inelul să-l sărute. Am intuit în acea zi că Ioan Paul al II-lea înlocuise, prin sărutul pe frunte, tradiţionalul sărut al inelului.
Micile pauze la jumătatea zilei, petrecute pe munte sau în parcuri naturale, Wojtyła le vrea incluse şi în cadrul programelor din marile călătorii internaţionale: prima dată în Canada, în 1984, pe Munţii Stîncoşi: e în acelaşi an ca şi excursia-pilot pe Adamello. Iar apoi în Kenya, de trei ori în Polonia, o dată în timpul unei vizite în Valle d’Aosta, o dată în Asturiile spaniole, o dată în S.U.A.
Călătoriile exprimă totodată neliniştea misionară a lui Ioan Paul al II-lea şi vitalitatea omului Wojtyła. Nu e de subapreciat acest aspect pur şi simplu uman al faptului de a călători: dorinţa sa de a se mişca, de a ieşi în aer liber, de a vedea lumea şi popoarele. Poate că el călătoreşte atît de mult, la urma urmelor, şi pentru că e atras de diversitate, iar inima sa e ospitalieră.


Primul Papă al epocii moderne împotriva căruia se comite un atentat

Violenţa se produce totdeauna pe neaşteptate. Şi cu totul neaşteptat a fost atentatul împotriva Papei, în Piaţa Sfîntul Petru, în mijlocul mulţimii. În epoca terorismului internaţional, imaginea Pontifului care se ghemuieşte însîngerat în maşina albă devine un semn al vremii. Pentru prima dată, Papa e victima unei violenţe fizice în epoca modernă. Pentru prima dată, un Papă merge la spital. Fotografiile care îl înfăţişează în halat sau aşezat pe pat, cu sticla de apă şi deodorantul pe noptieră, contribuie la modificarea imaginii Papalităţii. Prin intermediul acelor imagini, lumea a perceput semnul dramatic al Pontificatului. Ele au legat figura Pontifului de răsturnările epocii.
Miercuri, 13 mai 1981, orele 17,17. Ioan Paul al II-lea salută şi binecuvîntează cei treizeci de mii de turişti şi pelerini care se înghesuie în piaţă pentru audienţa generală. În maşina descoperită, Papa trece încet de-a lungul parapetelor, îmbrăţişează copiii. Ca în fiecare zi de miercuri, aşa cum a făcut mereu, în toate călătoriile sale, în orice colţ al lumii. Iată-l pe punctul de a încheia al doilea ocol al pieţei şi apropiindu-se de Poarta de bronz. Acum are în braţe o fetiţă de doi ani care ţine un balon şi se numeşte Sara Bartoli. Să-l mai privim o clipă, deoarece nu-l vom mai revedea astfel: de pe urma atentatului se va vindeca, dar semnul suferinţei va caracteriza imaginea sa.
În mulţime se află Mehmet Ali Agca, 23 de ani, născut la Yesiltepe, în Turcia sud-orientală, necăsătorit: condamnat la moarte pentru crimă, evadat dintr-o închisoare militară din Istanbul, terorist profesionist, cunoscut de poliţiile de pe jumătate de glob. Ţine în mînă un „Browning” de calibrul 9. Trage două focuri care îl ating pe Papă în abdomen. Şi e aproape un miracol (ambulanţa aflată la îndemînă, inima care rezistă în ciuda pierderii a trei litri de sînge, infecţia evitată) că nu-l omoară: la trei zile de la împlinirea a treizeci şi una de luni de pontificat, la cinci zile de la aniversarea a şaizeci şi unu de ani.
Împuşcăturile sperie porumbeii din piaţă. „Toyota” albă pleacă în trombă, prin mulţimea uluită, care nu pricepe nimic. Cu Papa plin de sînge, în braţele secretarului său, părintele Stanislaw, cu oamenii de ordine atîrnaţi pe cele două părţi. Ajunge la Arcul Clopotelor din stînga (privind dinspre faţada bazilicii). Acolo staţionează, în timpul ceremoniilor din piaţă, o ambulanţă pentru primul ajutor. Este pus în ambulanţă, dar lipsesc aparatele de reanimare. Este dat jos şi este mutat în ambulanţa cea bună. La 17,24, ambulanţa iese pe poarta Sant’Anna, trece pe lîngă zidurile Vaticanului spre intrarea în Muzeu, ajunge în doar opt minute la Policlinica Gemelli. Pe drum se strică sirena. La bord se află medicul personal al Papei, Renato Buzzonetti, un infirmier şi părintele Stanislaw. Pînă la spital Papa e conştient, de parcă ar ajuta drumul cu rugăciunile sale. Cînd ajunge pe targă, îşi pierde cunoştinţa.
La Gemelli era pregătit un mic apartament la etajul zece, în cazul vreunei boli a Papei. Şi este dus acolo pe targă. Dar e un drum inutil şi este adus repede înapoi, spre sala de operaţii. La intrarea în sală, pulsul e aproape imperceptibil. Părintele îi aplică uncţiunea muribunzilor. Anestezistul îi smulge inelul de pe deget.
La ora 18 îşi încep treaba chirurgii. Totul durează cinci ore şi douăzeci de minute. Tăierea şi scurtarea canalului gastroenteric în locurile deteriorate de proiectil: o intervenţie „clasică” pentru chirurgia militară. Radioul şi televiziunea transmit în lumea întreagă veştile, fragmentare şi indirecte, despre condiţiile de sănătate ale Papei. Se va afla mai tîrziu că riscul morţii, datorită pierderilor mari de sînge, a fost grav. Deschizîndu-i-se abdomenul, se găseşte sînge, mult sînge. „Erau poate trei litri”, îi va spune chirurgul Crucitti lui Frossard: „Proiectilul, după ce intrase prin peretele din faţă al abdomenului, traversase osul bazinului. Dar organele esenţiale fuseseră doar uşor atinse”.
Coşmarul colectiv durează pînă în duminica următoare, 17 mai, cînd Radio Vatican transmite mulţimii din Piaţa Sfîntul Petru vocea înregistrată a Papei, obosită şi lentă, dar clară: „Mă rog pentru fratele care m-a împuşcat, pe care l-am iertat sincer. Cu gîndul la Isus, preot şi victimă, închin suferinţele mele Bisericii şi lumii”.
„Expertiza medicală, legală şi balistică” a tribunalului din Roma va stabili că Ali Agca a tras cele două focuri de la o distanţă de trei metri, cel mult trei metri şi jumătate, stînd „în partea din dreapta a vehicolului în care călătorea Sfîntul Părinte” şi „puţin mai în faţă”.
Primul proiectil îl loveşte pe Papă în abdomen, traversează osul bazinului, iese prin zona lombară, atinge spătarul maşinii Toyota şi ajunge în toracele unei turiste americane, Anne Odre. I se va extirpa splina şi i se va găsi înăuntru proiectilul: Anne ar fi murit dacă acel proiectil ar fi lovit-o fără „pierderea forţei letale” – cum va spune expertiza tribunalului – datorată „traversării abdomenului Sfîntului Părinte”.
Celălalt proiectil, tras la circa o secundă după primul, „urmează o traiectorie mai înaltă”: rupe degetul arătător de la mîna stîngă a Papei – mînă care se sprijinise de o bară a maşinii Toyota şi pe care Ioan Paul al II-lea, în acea secundă, o ducea spre abdomen – îl răneşte la braţul drept, deasupra cotului („leziune zgîriată” o numeşte expertiza), şi loveşte în braţul stîng pe o altă turistă americană, Rose Hall, care se găsea alături de Anne Odre şi în stînga ei.
Cele două femei rănite cu acel prilej sînt internate la Spitalul Santo Spirito, care se găseşte la două sute de metri de Piaţa Sfîntul Petru. Papa este dus la Gemelli, în ciuda urgenţei şi a pericolelor traficului, pentru că – îi va povesti părintele Stanislaw lui Frossard – mai demult „spusese că dacă într-o zi va avea nevoie de îngrijiri medicale, trebuia să fie internat la fel ca toţi ceilalţi oameni într-un spital şi că acest spital putea fi Gemelli”.
Instalat într-un mic apartament (o cameră şi o anticameră) la etajul zece al policlinicii, Papa rămîne internat pînă la 3 iunie. Forţîndu-le mîna medicilor, cere să fie externat. Îşi reia lucrul. La 6 iunie, sărbătoarea de Rusalii, coboară în Bazilica Sfîntul Petru pentru a citi un salut către delegaţiile ecumenice venite pentru comemorarea Conciliilor de la Constantinopol şi Efes (după 1600 şi 1550 de ani). Dar o săptămînă mai tîrziu, Wojtyła se îmbolnăveşte din nou. Se va afla ulterior că e o infecţie datorată transfuziilor de sînge din timpul intervenţiei, care a constituit adevăratul risc mortal pentru Papă. Dar deocamdată e „un acces febril care se poate atribui unui proces inflamatoriu pleuropulmonar drept”: astfel se exprimă buletinul medical nr. 19, din 24 iunie.
Papa fusese din nou internat în ziua de 20. Buletinul precizează că e vorba de o infecţie cu „cytomegalovirus”: „Cadrul hematologic, cercetările bioumorale şi examinările microbiologice au arătat existenţa unei infecţii recente cu cytomegalovirus, a cărui evoluţie pare benignă”.
La 5 august, a doua intervenţie a chirurgilor, pentru „sutura colostomiei de protecţie”. Adică pentru a elimina tubul artificial care, pornind din colon, ieşea din abdomen. Îl implantaseră la 13 mai pentru „a-i permite” intestinului tăiat şi cusut să se „cicatrizeze”. După cicatrizare, după depăşirea infecţiei cu „cytomegalovirus”, funcţiile fiziologice au fost „recanalizate” în partea terminală a intestinului. Încă o săptămînă de alimentare semilichidă şi Papa va fi externat.
Părăseşte Gemelli la 14 august. Va rămîne în convalescenţă la Castel Gandolfo pînă la 30 septembrie. La 4 octombrie celebrează din nou liturghia în Piaţa Sfîntul Petru. Medicii spun că e „complet restabilit”. Pare în formă, doar puţin mai slab şi rezistă bine la o slujbă de trei ore şi jumătate. Voce robustă, aceeaşi din totdeauna. Pas energic. Redevine stăpîn pe piaţa în care şi-a riscat viaţa şi arată că nu se teme de un nou atentat. Sau mai bine zis: pare hotărît să nu se lase blocat de teamă. La sfîrşitul slujbei, coboară ca totdeauna spre mulţime şi strînge mîinile, mîngîie copiii şi bolnavii, îi atinge pe toţi şi îi binecuvîntează.
Acest contact cu mulţimea fusese contraindicat, pentru că era prea periculos. Dar Ioan Paul al II-lea nu respectă consemnul: a vrut să-şi arate lui însuşi şi tuturor (ceremonia era televizată în întreaga lume) că, în ciuda „evenimentului” – cum îl numeşte – din 13 mai, el e cel dinainte.
La 7 octombrie, prima audienţă în Piaţa Sfîntul Petru. Fusese anunţată în sala Paul al VI-lea, la adăpost de mulţimea incontrolabilă din piaţă. Dar el vrea să învingă ultimul tabu: nu doar ţine audienţa în piaţă, ci efectuează cu maşina albă acel ocol în mulţime pe care-l făcea la 13 mai, cînd Ali Agca a tras în el cele două focuri de revolver.
Se află (o scriu ziarele şi nu apar dezminţiri) că internarea de 77 de zile la Gemelli a costat Vaticanul 45 de milioane. E ultimul act din această „comedie umană” care a durat cinci luni şi care a reintrodus figura papală în obişnuita condiţie umană: victimă a unui atentat aşa cum în fiecare an se produc mii în întreaga lume; internat într-un spital din oraş, la care a ajuns cu greu, în ambulanţa care îşi croieşte drum în traficul de la ora de vîrf; operat de două ori, cu detaliile anatomice transmise opiniei publice de către mijloacele de comunicare; fotografiat de mai multe ori (chiar şi „L’Osservatore Romano” publică acele poze) slăbit şi cu febră în priviri, ca toţi bătrîneii victime ale unui accident. În istoria Papalităţii, nu va rămîne indiferentă această imagine a Papei internat la spital.
Papa la spital, nu pentru a-i vizita pe bolnavi, ci pentru că e bolnav el însuşi, aşa ceva nu se văzuse niciodată. Cîndva, Raniero La Valle – un ziarist-teolog italian – vorbind, în revista „Concilium” (nr. 8/1975, p. 111), despre Papă ca episcop al Romei, a menţionat oportunitatea ca acesta să se lase „îngrijit în spitalele oraşului, şi nu în săli de operaţie special amenajate la Vatican”, aşa cum se întîmplase cu Paul al VI-lea, cu ocazia intervenţiei la prostată (1969). Iată schimbarea violentă pe care a operat-o atentatul şi semnele pe care le-a adus cu sine: ceea ce părea cu o zi mai devreme o utopie îndrăzneaţă s-a realizat deodată, sub ochii lumii.
Mehmet Ali Agca, după cum prevede Tratatul dintre Sfîntul Scaun şi Italia (care echivalează, în articolul 8, „atentatul împotriva persoanei Papei” cu cel „împotriva persoanei Regelui”), a fost condamnat la închisoare pe viaţă – după 70 de zile de la atentat – în urma unei anchete şi a unei dezbateri care n-au destăinuit nimic despre motivele acelui delict. Sentinţa, exprimată în 24 septembrie, afirmă convingerea că în spatele gestului turcului a fost o „maşinaţiune”: „Atentatul împotriva lui Ioan Paul al II-lea nu a fost opera «delirului» ideologic al unui delincvent care a făcut «totul de unul singur fără ajutorul nimănui» (...), ci a fost rodul unei maşinaţiuni complexe, orchestrate de minţi oculte interesate să creeze noi condiţii destabilizatoare”. Dar adaugă: „Curtea e obligată să afirme că elementele obţinute nu permit, în acest stadiu, dezvăluirea identităţii promotorilor «conspiraţiei»”.
Şi la Vatican se crede că a fost vorba de mai multe „minţi” şi nu de un „delincvent care a lucrat de unul singur”. Secretarul de Stat, cardinalul Agostino Casarolli, a exprimat această convingere într-o circumstanţă solemnă: vorbind în Bazilica Vaticanului, la 29 iunie 1981, sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, într-o celebrare care ar fi trebuit să fie condusă de către Papă: „O inimă – sau mai multe inimi? –, o inimă vrăjmaşă a înarmat o mînă duşmană pentru a lovi în Papă, inima însăşi a Bisericii, şi pentru a încerca să reducă la tăcere o voce care, singură, s-a ridicat pentru a proclama, cu un curaj provenit din iubire, adevărul, pentru a predica mila şi dreptatea, pentru a anunţa pacea!”.
S-a scris mult pe tema complotului. În concluzia unei anchete ale sale, un canal englez independent de televiziune, ITV, s-a considerat în măsură să afirme că Sfîntul Scaun „era convins” de participarea K.G.B.-ului sovietic la complotul împotriva Papei: erau lunile în care sindicatul polonez Solidarnosc, apărat de Papa polonez, zguduia ordinea ţărilor comuniste, şi cineva a hotărît că Ioan Paul al II-lea trebuie să părăsească scena. „Sfîntul Scaun nu a făcut niciodată declaraţii şi nici nu a exprimat ipoteze privitoare la orice organizaţie sau ţară care ar sta eventual la originea atentatului împotriva lui Ioan Paul al II-lea”, a precizat cu acea ocazie (5 septembrie) directorul adjunct al serviciului de presă vatican, Pierfrancesco Pastore.
Ali Agca în primul proces a susţinut că a acţionat singur. Dar apoi a declarat că a avut trei complici, prezenţi împreună cu el în piaţă: Oral Celik, Omer Ay, Sedat Kadem. E aşa-numita „ipoteză bulgară”, pentru care s-a făcut un al doilea proces, în care toţi au fost achitaţi din lipsă de probe. Dar procurorul, cerînd achitarea inculpaţilor, a afirmat că a ajuns la certitudinea complotului: „Agca nu a acţionat de unul singur, nu a putut acţiona de unul singur. A fost un complot, o organizaţie care l-a angajat şi l-a apărat pe Agca”.

Prezentare şi traducere de Laszlo Alexandru
(nr. 5, mai 2014, anul IV)