„Pentru că Dumnezeu nu putea fi peste tot, el a inventat-o pe mama”

Din volumul de publicistică Românul imparţial, apărut în 2011 la Editura Dacia XXI din Cluj-Napoca, o evocare a figurii materne impresionantă prin intensitatea ei genuină, în nota caracteristică scriiturii Marianei Codruţ.

Dumnezeul meu era muritor

Nu am acceptat niciodată ideea că mama mea e muritoare. Acum, când a murit, mi-a devenit cum nu se poate mai clar că nu doar în copilărie, ci tot timpul cât am trăit amândouă în aceeaşi lume sublunară, eu nu am văzut în ea un om de rând. Adică nu am admis că durerea poate s-o doară ca şi pe mine, că frigul poate s-o înfrigureze asemenea mie ori că spaima o poate înspăimânta întocmai ca pe mine. Nu, nu am fost niciodată stăpânită de gândul că ar putea fi din aceeaşi carne şi din acelaşi sânge cu mine, copilul său. „Ştiam” că există Dumnezeul cel ma­­­­re, pe care mama îl pomenea uneori, dar pentru mine ea era Dumnezeu. Şi cine a mai văzut un dumnezeu obosit, bolnav sau înfricoşat?

Uneori, se întâmpla câte o după-amiază de duminică. Vara. Vară uscată, fierbinte. Prin grădini sau pe drum, nici ţipenie de om, nici un zgomot. Salcâmii din jurul casei şi plopii nu mai foşneau, aerul încremenea în văzduh în valuri de teracotă aurie, porumbeii sălbatici, toropiţi de căldură, tăceau prin frunziş. Sau poate muriseră! Dacă atunci se întâmpla ca mama să aţipească, mă cuprindea un de neînţeles sentiment de singurătate şi teamă: sângele îşi pierdea vibraţia, ziua se umplea de lipsă de rost, mă simţeam ameninţată ca de moarte. Cu o iubire plină de cruzime, făceam zgomot să se trezească. Şi, dacă nu reuşeam, o strigam, îi treceam mâinile peste faţă, îi ridicam pleoapele până ce, biata, se întorcea la mine: când ochii ei albaştri se deschideau, privin­du-mă cu infinită dulceaţă, sângele revenea în inima lumii...

*

Că lucra în grădină sau în casă ori cosea la maşina noastră Singer, nu mai termina de recitat poezii, de cântat sau de spus tot felul de istorii. Îmi povestea câte şi mai câte: despre fraţii ei morţi pe Frontul de est – şi plângea; despre anii copilăriei ei nenorocite – şi suspina; lăcrima pentru boala vreunui copil din vecini; pentru basarabenii deportaţi în Siberia; pentru evreii purtaţi fără rost în vagoanele de tren ferecate, prin căldura sufocantă a verii; pentru înfometaţii din lumea largă; pentru cerşetorii şi nefericiţii de pe străzile Iaşului; pentru părinţii ei, că erau bătrâni şi neputincioşi; pentru tata, că stătea la oraş, „prin străini”; pentru sora ei, rămasă văduvă de război, la douăzeci şi şase de ani, cu doi copii mici; pentru boii şi oile şi pământurile noastre luate cu japca de comunişti; pentru noi, plozii, că nu avea cu ce să ne îmbrace şi să ne poarte cum şi-ar fi dorit...

Îmi povestea şi viaţa lui Iisus. Dar istoria asta o spunea cu o aşa participare emoţională, încât eram sigură că Iisus a fost cineva pe care ea l-a cunoscut nesmintit mai demult. Poate era un prieten din copilărie (şi eu îi şi vedeam mergând amândoi cu vaca la păscut!), un consătean ori chiar o rudă iubită.
Când ajungea la refugiul în „Egipet” al Fecioarei cu pruncul, mama plângea chinuit, retrăind probabil refugiul propriei familii din faţa frontului, din cauza căruia şi-au părăsit casa şi agoniseala de-o viaţă în voia sorţii. Iar când înşira, suspinând, patimile lui Iisus, ceva-ceva mă făcea să cred că simţea şi gustul de oţet al vremurilor care au legat-o de pământul strămoşesc, privând-o de bucuriile învăţăturii; simţea şi suliţele înfipte de război în coasta familiei ei, dar şi durerea răstignirii pe crucea sărăciei de către comuniştii care i-au deposedat – pe ea, pe tata şi pe ceilalţi ca ei – de toate bunurile şi de toate drepturile...
Îmi plăcea s-o ascult, dar nu-mi plăcea să plângă. Fiindcă atunci simţeam o mare povară pe inimă: Dumnezeu apăsa cu toată greutatea lui pe inima mea. Eu trebuia să-l car pe umerii mei! Astfel că mai totdeauna eram pusă în faţa unei alegeri dureroase: s-o las să-mi povestească, dar s-o aud plângând, să n-o mai aud plângând, dar să renunţ la poveştile ei. De cele mai multe ori, alegeam povestitul, mai ales că şi Dumnezeul meu abia aştepta s-o facă pentru mine. Când eram foarte mică, dacă îi simţeam lacrimile în gât, plângeam şi eu cot la cot cu ea, încât, de ne-ar fi văzut cineva, s-ar fi crucit. Ceva mai târziu, ca să mă apăr de lacrimile ei, o rugam să tacă, iar dacă nu mergea aşa, îi porunceam furioasă: „Nu mai plânge! NU MAI PLÂNGE!” 
Plecând la liceu, m-am eliberat oarecum de mama, de dure­rile ei. Mi-am rupt cordonul ombilical cu dinţii. Au rămas să-l poarte pe Dumnezeu pe umerii lor sora, revenită ca învăţătoare în sat, şi tata, întors şi el acasă definitiv, prin pensionarea din cauza unui accident. Dar oare şi ei gândeau ca mine? Oare şi ei vedeau în mama un dumnezeu? Asta n-o ştiam. Şi nici n-o cre­deam. Însă aveam să aflu că da, şi ei gândeau ca mine.

Din fericire, cât am fost împreună zi de zi, ea n-a zăcut niciodată la pat, răcelile obişnuite ducându-le pe picioare. Şi după ce am plecat, mult timp tot pe picioare a dus bolile care o încercau. De la o vreme – era deja înaintată în vârstă –, a dat semne că nu mai voia să trăiască: nu mai avea grijă de ea, scoţându-i din minţi şi pe tata, şi pe sora mai mare, care fulgerau plini de obidă... Când am aflat, în capul meu a mijit bănuiala că, şi pentru ei, mama tot rolul lui Dumnezeu trebuia să-l joace, fiindcă, iată, nici ei doi nu-i îngăduiau să fie ce era: un biet om, adică...
Odată, când mă aflam în sat, ea, simţindu-se rău, s-a dus să se culce. În plină zi! În timpul săptămânii! Nemaipo­menit! De necrezut! Toţi ne foiam încolo şi-ncoace pe lângă odaia ei, aşteptând să se scoale. Eram speriaţi, dar mai ales nervoşi că e bolnavă şi uimiţi că îi trebuie pentru a învia mai mult de o oră, două! Atunci mi-a fost aproape clar că şi pentru sora şi tatăl meu mama tot Dumnezeu era. Înspăimântător!

Cu puţin înainte de sfârşitul ei, pe care nu l-am presimţit, a venit la Iaşi pentru o intervenţie la ochi; am dus-o la spital şi ea a căzut acolo, lovită de un atac cerebral. Am internat-o, hrănind-o zilnic cu seringa, spălând-o, întorcând-o de pe-o parte şi alta, fără a avea cel mai mic semn din partea ei că mă vede, că mă aude, că înţelege ce i se întâmplă. Mi-am dat seama că undeva, în subconştient, sperasem până atunci să nu fiu de faţă când va fi să moară. Dar, vai mie, Dumnezeu venise la mine în ceasul din urmă, mă alesese pe mine să-i văd chinul cumplit pe care nici măcar nu-l putea povesti, să-i port eu trupul inert pe umeri! Şi, doborâtă de groază, dar şi de o urmă de resentiment („deci e muritor, m-a înşelat!”), a trebuit să găsesc energie să-l car pas cu pas timp de două săptămâni către tărâmul morţii izbăvitoare! În tot acest timp, sunam acasă în fiecare zi, să-i ţin la curent pe tata şi soră-mea cu evoluţia bolii. De fiecare dată, tata, surd la veştile mele, o ţinea una şi bună: „spune-i mamei să vină acasă!” „Nu mai pot să-i spun, tată, nu mai vorbeşte, e în comă!”, răspundeam. Dar el nu credea: „spune-i mamei să vină acasă!”. „E pe moarte, tată, mama noastră, nu înţelegi?”, am ţipat într-o zi, orbită de furie. „Chiar dom’le, chiar? Şi cum adică, nu se mai face bine? NU SE MAI FACE BINE?”, m-a întrebat tata, şocat.
Putea fi mai clar de atât? Nu, nu putea fi: deci nici el nu credea că e muritoare, or el nu era „copil”!

*

Post factum, m-am culpabilizat de multe ori pentru viziunea asta, a mamei ca ne-om, în fond plină de cruzime. Însă, când am aflat proverbul evreiesc, de o rară frumu­seţe, Pentru că Dumnezeu nu putea fi peste tot, el a inventat-o pe mama, în care eu am „citit” înrudirea directă a ei cu divinitatea, m-am gândit că e un lucru pe care-l trăiesc poate toţi. Aproape o fatalitate, deci. Şi m-am resemnat.          
        

Mariana Codruţ
(nr. 2, februarie 2012, anul II)