Poveşti de dragoste predestinate: Giulietta (Masina) şi Federico (Fellini)

Prima întâlnire a avut loc la Radio, în anii '40. Dragoste la prima vedere? Cu siguranţă, da. Dar fără suferinţe romantice şi patimi obositoare, fără complicaţii metafizice ori jurăminte sentimentale. „Giulietta a locuit dintotdeauna în mine”, obişnuia să spună Federico. „Uneori am senzaţia că m-am căsătorit cu ea la câteva ore după naştere”.

Există poveşti de dragoste predestinate şi puternice, rezistente la orice tip de furtună: trădări, înşelări, minciuni, presiuni din afară, invazii jurnalistice, diferenţe de comportament. Povestea lor e una dintre ele. Pentru cel mai legendar regizor italian, Masina va deveni un motor al instinctului, o certitudine creativă, o necesitate vitală. Atunci când s-au întâlnit, ea, Giulietta, era slăbuţă, cu faţa rotundă şi privirea într-o uimire permanentă. El, Federico, la acea vreme colabora ca scenarist şi caricaturist.

Giulietta era o „Charlot female”, cum puţin mai târziu o va boteza Charlie Chaplin. Un clown delirant şi misterios, făcut din nuanţe şi umbre. Era deja actriţă, juca la Radio EIAR (actuala RAI) în scenete comice scrise de Federico, care îi construise un personaj pe măsură, ingenuu şi gingaş: Pallina (Mingiuca).

Când Fellini era întrebat de ce vrea să se căsătorească cu Giulietta, răspundea: „Mă face să râd”. Giulietta nu era ca toate celelalte femei din viaţa lui, reale, inventate, visate sau desenate. Nu era voluptoasă, plină de forme, cu sâni explozivi şi buze fantasmagorice. Dacă femeia ar fi un tablou colorat, mare cât tot peretele, expus pentru a fi admirat de toată lumea, Giulietta ar fi un bileţel de hârtie desenat în care bate o inimă, de ţinut la cald în buzunarul pantalonului.
În timp, ea va deveni pentru Fellini rădăcina cea mai puternică din viaţa lui, îi va dărui la maturitate o structură indispensabilă pentru consolidarea talentului său debordant şi de aceea imprevizibil, capricios, răsfăţat.

Apartamentul lor din via Margutta din Roma era împărţit în două, din cauza fiului pe care Fellini, spre deosebire de Giulietta, îl detesta. O casă în care se percepea o sobră eleganţă aristocratică. Giulietta era foarte credincioasă. Credea în ideea de cuplu şi în valorile familiei. Pasiunea ei era melodrama pe care Federico nu o suporta. Tradiţionalistă, iubea viaţa în formele ei cele mai simple. Avea, spre exemplu, un simţ al ritmului înnăscut, improviza un flamenco sau se dezlănţuia într-un mambo, lăsându-i pe toţi fără cuvinte (o va face şi în filmul Nopţile Cabiriei din 1957).

Cum era cu adevărat Federico a dezvăluit prietenul său de o viaţă, Ettore Scola, în documentarul Che strano chiamarsi Federico realizat în 2013. Întâlnirea dintre cei doi are loc la începutul anilor '50 în redacţia revistei satirice „Marc'Aurelio”. De la debutul său, în 1939, ca tânăr caricaturist, până la cel de al cincilea premiu Oscar în 1993, la vârsta de 73 de ani, Federico este descris de prietenul său nedespărţit, Ettore, drept un Pinocchio grandios care, din fericire, nu va deveni niciodată „un copil cuminte”.

Fellini spunea că nimic nu se ştie, totul rămâne de imaginat, iar de cele mai multe ori lucrurile interesante sunt nebuneşti. Avea un dram de nebunie pentru a inventa o lume, smerenia de a o copia de pe stradă în toată complexitatea ei, atunci când era cazul. Îi plăcea să trăiască în vis şi să viseze pe străduţele fără ieşire din centrul vechi al Romei.

Giulietta şi Federico se căsătoresc la 30 octombrie 1943, în plin război. Nu se vor părăsi până la moarte în anii ’90. Giulietta, devorată de un cancer, suferă enorm. Văzând-o luptând cu boala, Federico e distrus. Se stinge la 31 octombrie 1993, iar după doar câteva luni Giulietta îl va urma. Ca în viaţă. Ca întotdeauna. La bine. La greu.

Ca în acea zi de martie din 1945 când Giulietta aduce pe lume un băiat, Pier Federico. Fellini filmează cu Roberto Rossellini, Roma oraş deschis. Este unul dintre scenarişti. La aflarea veştii mult aşteptate o sună şi o întreabă: „Cum e? Urât?” Dar după doar 15 zile, Pier Federico moare de pneumonie. Şi Giulietta va suferi o serie de complicaţii inflamatorii. E tot mai slăbită, are doar 30 de kilograme. Penicilina adusă în Italia de aliaţii americani îi va salva viaţa, dar nu va mai putea avea niciodată copii.

Au fost doi creatori diferiţi, două jumătăţi distincte care s-au impregnat una de cealaltă formând un Tot extrem de complex. Viaţa cu Federico nu era uşoară. Era un bărbat iubit, râvnit, sperat, aşteptat. Dar Giulietta ştia să zâmbească, ştia să nu pretindă, să nu mintă şi să îl primească acasă. Când uşa se închidea în urma lui, înăuntru era doar cald şi bine.

Fellini face o comoţie cerebrală şi este internat de urgenţă. Peste câteva zile, încă în spital, cu mâna tremurândă, îi scrie soţiei: „Giulietta mea, a fost cea mai dură încercare din viaţă pentru mine, dar gândul că totul va trece şi ne vom întoarce acasă sau vom face doi paşi, atât, poate până la Giuseppe, sau într-o seară, cine ştie, la restaurant, la Fico, cu nişte prieteni, gândul că vom sta acasă noi, doar noi doi, m-a ajutat enorm. Încerc să depăşesc momentele grele care sunt multe, tare multe şi tare grele, iubirea mea. Tot ce s-a întâmplat m-a ajutat să simt încă o dată cât de mult te iubesc, cât îmi eşti de vitală. Pe curând, Giulietta mea dragă! Te iubesc atât de mult de mi se taie respiraţia. Te îmbrăţişez şi te ţin strâns în braţele mele, toată viaţa. Federico”.

Raluca Niţă
(nr. 4, aprilie 2015, anul V)