Rosalina Neri, o lungă carieră începută ca sosie a lui Marilyn Monroe

Marilyn Monroe, cea adevărată, americană, astăzi ar fi avut 90 de ani, trei soţi, niciun copil, dar, din păcate, s-a stins din viaţă la doar 36 de ani din cauze încă misterioase (sinucidere, crimă, exces de medicamente). Sosia lui Marilyn din Anglia se numea Diana Dors. Astăzi ar fi avut 85 de ani, trei fii şi tot atâţia soţi; unul dintre ei s-a sinucis de disperare imediat după moartea ei în urma unui cancer ovarian.

Puţini ştiu însă că există o Marilyn Monroe şi în Italia. Este vorba de Rosalina Neri. S-a născut în urmă cu 80 de ani în localitatea Arcisate, la doar câţiva kilometri de Milano. Rosalina are o fată, Cocò, şi doi nepoţi, Carolina şi Alessia, niciun soţ. Ea este considerată cea mai frumoasă sosie a legendarei actriţe americane chiar dacă mărturiseşte că din punctul ei de vedere mult mai fermecătoare decât ea era prietena ei din vremea adolescenţei, actriţa Franca Rame, soţia premiului Nobel pentru literatură Dario Fo. Rosalina şi Franca au făcut împreună liceul la Colegiul Sant’Ambrogio din Varese şi îşi petreceau în fiecare an vacanţa de vară la Viserbella.

Acum, la venerabila vârstă de 80 de ani, Rosalina Neri păstrează privirea inocentă şi uşor rătăcită, autoironia şi prospeţimea educaţiei tradiţionale. În aceste zile, publicul o poate admira în spectacolul Je me fut: memorie false di una vita vera pe scena Teatrului Parenti din Milano. Textul este scris de ea însăşi şi de Cristina Pezzoli, regia îi aparţine. Un evantai de amintiri povestite prin vorbe şi muzică, tot ceea ce rămâne dintr-o viaţă trăită cu intensitate, curiozitate, ingenuitate şi curaj.

Scena este practic goală, doar un pian şi un artist compozitor de muzică jazz, Nicola Nastos. Apoi apare ea, Rosalina care, de fapt, nu e Rosalina, ci o bătrână cerşetoare aşezată pe o bancă, înconjurată de sacoşe de la Carrefour. De acolo extrage obiecte, scrisori primite şi altele netrimise niciodată din lipsă de timp, interes, voinţă, îndrăzneală, jocuri, într-un cuvânt istorisiri fragile, delicate şi discrete povestite în dialect milanez, dar şi în italiană, franceză şi engleză unui personaj imaginar, un contabil, Dior, mai bine spus Dio-r care ar trebui să îi găsească un loc în Arhivele Lumii.

De la Dior cel adevărat care o îmbrăca în anii săi de glorie, Rosalina păstrează şi aduce pe scenă doar un vechi palton roşu, relicva unei existenţe de neuitat când oameni de afaceri între două vârste şi intelectuali fără un ban în buzunar se închinau la picioarele sosiei lui Monroe. Din toate aceste relaţii i-au rămas până astăzi o vilă la Cap d’Antibes pe care încearcă să o închirieze şi nu reuşeşte, un şirag de perle, unicul salvat de la un furt incredibil în urma căruia a pierdut pentru totdeauna o cutie cu bijuterii de imensă valoare care se pare că i-ar fi aparţinut şi fiicei lui Mussolini, Edda Ciano. Maşina Ferrari roşie a vândut-o demult pentru că nu mai avea legătură cu noua sa viaţă. În amintirea ei, acum, la 80 de ani, pe scena Teatrului Parenti trage agăţată de o sfoară, una mică, de jucărie.

Rosalina Neri trăieşte astăzi într-un apartament, pe o stradă perpendiculară pe celebra via Washington din Milano, cumpărat înainte ca mitul sosiei lui Marilyn să se fi ofilit. După moartea actriţei americane, Rosalina mărturiseşte că a trăit un moment de eliberare, renunţând în sfârşit la părul oxigenat şi la decolteurile exagerate, discret acoperite de gulere din blană de vulpe. De atunci, casa ei este plină de aceiaşi prieteni: Carlo Fontana, fost director al teatrului La Scala din Milano şi soţia sa, ca şi regizorul Carlo Crivelli cu care a lucrat la acelaşi teatru într-un musical din anul 1976 si în The beggar’s Opera de Briten. La Piccola Scala a jucat în spectacolul regizat de Peter Ustinov, The Flood de Stravinski, în 1981.

Toţi prietenii îi recunosc şi astăzi un farmec artistic unic, dar mai ales un extraordinar talent gastronomic. Specialităţile sale sunt: gigot d’agneau şi paté de fois gras. „Strehler era înnebunit după curcanul meu, din păcate ultimul l-a mâncat la Lugano în seara în care a murit. Actorul Paolo Rossi, glumind printre lacrimi, zicea ca l-am otrăvit eu”, îşi aminteşte.
Strehler era îndrăgostit de Rosalina, cu care a şi lucrat ca regizor în spectacolul La grande magia de Eduardo De Filippo. „Înainte de fiecare repetiţie mă duceam în biserica din via Broletto şi mă rugam să fie bine, atât eram de înspăimântată că nu voi fi la înălţimea talentului lui”, mărturiseşte.

La 20 de ani se îndrăgosteşte de dirijorul, impresarul şi producătorul englez Jack Hylton.
Astăzi, personajul cerşetoarei pe scena teatrului Parenti din Milano rememorează acea perioadă complicată: „Nu e uşor să trăieşti cu un bărbat cu 35 de ani mai în vârstă care într-o zi la Cap d’Antibes îţi spune Eu mă duc la Londra. Tu ce faci? Eu mă duc să îmi văd mama la Arcisate”. Hylton pleacă în Anglia şi se căsătoreşte. Rosalina va afla totul de la secretarul producătorului.

Actriţei îi lipseşte şi astăzi atmosfera oraşului Milano de atunci, un oraş mult mai adevărat, mai sincer, mai unit. Lumea era alta. Totul era diferit: „În televiziune se transmitea doar în direct, nu exista nimic înregistrat. Dacă greşeai o dată greşeai pentru toată viaţa. Mâncam la restaurantul Bogutta, unde exista o sala doar pentru artişti. Acolo i-am cunoscut pe Dino Buzzati, Indro Montanelli, pictorii Carlo Carrà, Renato Guttuso şi Giorgio De Chirico. Erau veseli mereu, artişti enormi, de geniu, dar simpli. Astăzi nu mai există aşa ceva”.

Rosalina recunoaşte că faptul de a semăna cu Marilyn Monroe a fost norocul şi ghinionul ei, constrânsă fiind, ca şi diva cea adevărată de altfel, care era foarte inteligentă, să pară o prostuţă naivă şi disponibilă. „Aşa erau bărbaţii atunci (acum nu mai ştiu), pe femei le vroiau frumoase şi proaste ca să le manevreze mai bine. Dacă erau deştepte le considerau urâte. Acum 15 ani am hotărât să trăiesc singură şi singurătatea mea de azi e miraculoasă. Bărbaţii m-au făcut să sufăr prea mult. Sincer? Nici măcar nu meritau atâta suferinţă”.

 


Raluca Niţă
(nr. 7-8, iulie-august 2016, anul VI)