 |
|||
 |
|||
|
Norman Manea: „Intelectualii din Europa de Est sunt astăzi nesemnificativi”
Articolul Alessandrei Farkas despre Norman Manea A fost definit urmaşul lui Kafka şi Musil, cel mai mare interpret contemporan al exilului trăit nu ca alegere, ci ca o condamnare şi condiţie ancestrală. „Pântecele mamei este unicul loc în care individul nu se află în exil – explică Norman Manea – însă, odată cu naşterea, întreaga existenţă este o lungă şi interminabilă condamnare la domiciliu forţat în locuri, limbi şi culturi care ne sunt străine”. Dramatica sa biografie este o dovadă în acest sens. Născut pe 19 iulie 1936 în România, în 1941, la vârsta de cinci ani, Manea este deportat împreună cu familia şi restul comunităţii ebraice în lagărul ucrainean din Transnistria, la ordinul dictatorului fascist român Antonescu, aliat cu germanii. „Primul meu exil”, povesteşte. Cel de al doilea are loc în 1986 când, la 50 de ani, dictatura lui Ceauşescu îl obligă să-şi părăsească ţara, refugiind-se la New York. De atunci, fostul inginer aflat într-o continuă fugă se transformă în scriitorul român cel mai premiat şi tradus.
Candidat fix la Nobel, romanele sale sunt elogiate de somităţi precum Imre Kertész, Philip Roth, Günther Grass, Orhan Pamuk, Cynthia Ozick şi Octavio Paz, care îi admiră rigoarea morală înaintea, în timpul şi după căderea comunismului. Aceeaşi rigoare pe care o regăsim şi în opera sa cea mai recentă, Il rifugio magico (Editura Il Saggiatore, traducere de Marco Cugno), istoria profesorului Gora, un exilat român care, după căderea zidului Berlinului, se confruntă cu apariţia neaşteptată la New York a fostei sale soţii, Lu, şi a tânărului său văr şi iubitul ei, Peter Gaşpar, fiul unor evrei comunişti care au supravieţuit holocaustului. Nesimpatizat de Gora, Peter primeşte ameninţări cu moartea pe care le bănuieşte a veni de la un grup de exilaţi români de extremă dreaptă care, cu câţiva ani în urmă, au asasinat un alt intelectual român. Brusc, trecutul se întoarce şi îl persecută pe Gora în noua sa patrie, superficială însă plină de energie. Pentru a scăpa de vechile fantasme, lui Gora nu îi rămâne decât să se refugieze în cărţi, unicul refugiu („vizuină” în română, de la titlul original al cărţii) posibil. „Cărţile sunt prietenii care te însoţesc pretutindeni, chiar şi atunci când ai pierdut totul – mărturiseşte autorul. Graţie lor poţi să-ţi învingi trecutul şi să-ţi regăseşti rădăcinile, reîntâlnindu-te cu eroii şi istoriile pe care le-ai îndrăgit în tinereţe în ţara de origine”. Între aceste cărţi se află şi Muntele vrăjit, pe care Gora o reciteşte descoperind un puternic paralelism între Peter şi Mynheer Peeperkorn din romanul lui Thomas Mann. În cartea lui Manea, exilul se transformă în «traumă privilegiată» întrucât aduce şi lucruri pozitive. „Te obligă să înveţi la o vârstă la care, de obicei, tinzi să baţi în retragere. Îţi dă posibilitatea să întâlneşti oameni noi şi interesanţi, atunci când ai vrea să te închizi în tine însuţi. Te catapultează într-o cultură mai modernă, dinamică şi stimulantă”. Însă libertatea, avertizează Manea, este un «privilegiu plin de pericole». „Istoria ne învaţă că uneori chiar şi revoluţiile cele mai nobile duc la rezultate nedorite – explică. S-a întâmplat în Iran, unde o dictatură a fost înlocuită de o altă dictatură şi mai crâncenă. Văd acelaşi risc în primăvara lumii musulmane care, spre deosebire de cea iudeo-creştină, nu a avut o perioadă de reforme şi nu s-a putut adapta erei moderne”. Iată de ce e greu de făcut paralelisme între primăvara arabă şi cea a fostului bloc sovietic. „În ciuda celor patruzeci de ani de obscurantism comunist, Europa de Est a făcut parte, în trecut, din marea tradiţie democratică europeană, iar scopul ei era acela de a-şi redobândi locul dintotdeauna meritat într-o Europă liberă şi unită. Continentul arab a rămas, în schimb, blocat în obscurantismul medieval”. Într-un articol intitulat Umbre revoluţionare, publicat de curând pe site-ul Project Syndicate Institute for Human Sciences, Manea înfruntă tema «nostalgiei atavice» care face ca tinerele democraţii din Europa de Est să-şi dorească o iraţională întoarcere la trecut. „Mă îngrozesc în faţa Bisericii Ortodoxe ruse care îl condamnă pe Tolstoi, acuzându-l în mod absurd de comunism – adaugă. Însă nici România de azi, în care 70% din populaţie regretă moartea lui Ceauşescu, nu e cu siguranţă un paradis”. Anul trecut, Manea a fost invitat să participe la un program cultural de televiziune în care intervievatorul i-a luat apărarea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul rău famatei «Gărzi de Fier», organizaţie extremistă şi teroristă din anii dinaintea războiului, definindu-l «un erou romantic». „Astăzi sunt unii care susţin că şi Hitler şi Mussolini au fost eroi romantici”, subliniază Manea. Însă ţara care îl preocupă cel mai mult în zilele noastre nu este România, ci vecina Ungarie. „Extrema dreaptă maghiară este cea mai organizată şi periculoasă din Europa, cu o adevărată facţiune militară şi o puternică tendinţă anti-occidentală şi retrogradă”. Motivele acestui trend rămân pentru el un mister. „Numai maghiarii pot să înţeleagă şi să descrie tenebrele pe care le poartă în interior”, afirmă. „La o conferinţă despre Europa de Est care s-a desfăşurat la San Sebastian, în Spania, l-am auzit pe scriitorul maghiar László Krasznahorkai vorbind cu supărare, durere şi ruşine despre ţara în care nu mai poate să trăiască. László nu este evreu, rus, american, nici nebun, ci un adevărat maghiar şi ar trebui să fie ascultat”. Chiar dacă sunt mai liberi, mulţi intelectuali din Europa de Est continuă să se simtă exilaţi în patrie. „Într-o vreme erau aruncaţi în închisoare pentru cărţile lor. Astăzi ceea ce au de spus nu mai interesează pe nimeni, au devenit invizibili şi nesemnificativi. Mai ales în America, scriitorul, ca figură socială, nu mai există: starurile de la Hollywood au cu mult mai multă putere. De aceea Gora şi Peter se refugiază în cărţi, realizând tragic că de vocea lor nu mai are nevoie nimeni”. Astăzi, adevărata provocare este alta, cea de a rezista impulsurilor comerciale. „Acesta este noul eroism al intelectualului şi al artistului, în faţa presiunilor extrem de puternice de a vinde milioane de cărţi, chiar mediocre, şi, deci, de a ceda. Romanul a devenit un produs, la fel ca şi pantofii. O mutaţie devastantă, dacă ne gândim că marile capodopere de artă au fost întotdeauna contra curentului şi alternative”. Bineînţeles că mai există câte cineva care rezistă, fără a face compromisuri. „Saul Bellow nu s-a vândut niciodată. Nici Claudio Magris, Antonio Tabucchi, Cynthia Ozick, Don DeLillo, Philip Roth, Ian McEwan, Mario Vargas Llosa, Muñoz Molina. Iar printre cei mai tineri l-aş cita şi pe Jonathan Franzen, care s-a întors la o naraţiune clasică, curajoasă şi tradiţională”.
|
||
