„Teorema” lui Pier Paolo Pasolini: magia irezistibilă a Străinului

Straniu şi criptic, de o forţă epică şi un flux liric egale în intensitate şi profunzime, romanul-parabolă Teorema (tradus în româneşte de Alexandra-Maria Cheşcu şi apărut la editura Polirom în 2007), publicat de prozatorul italian Pier Paolo Pasolini în 1968, creşte în jurul unui personaj aproape fantasmatic, deşi prezenţa sa e cât se poate de carnală.

Liniștea unei familii burgheze din împrejurimile orașului Milano e tulburată de apariția neașteptată a unui oaspete misterios, de o frumusețe mistuitoare. Treptat, toți membrii familiei alunecă în zbateri interioare stranii. Emilia, servitoarea supusă şi tăcută, Lucia, soție și mamă devotată, Odetta și Pietro, copiii Luciei, şi în cele din urmă Paolo (pater familias), proprietarul unei întreprinderi, sunt fascinați de tânărul venit parcă dintr-un tărâm unde dualităţile bine-rău, moral-imoral, păcat-puritate nu există. După ce se abandonează Oaspetelui într-o îmbrăţişare unică, nici unul dintre membrii familiei nu mai seamănă cu sine. Fiecare trăiește bucuria stranie a închiderii într-un cerc al secretului mut. Pecetea, ca un semn de lucire în piatră, devine orbitoare abia după dispariția Străinului. Lucia se aruncă ritmic în experiențe aventuroase cu tineri necunoscuți, rătăcind febril în căutarea unui rest al plenitudinii pierdute. Odetta încremenește într-o amintire de nerostit și alunecă implacabil în abisul nebuniei, ca și cum dincolo de cel dintâi splendid exces, viaţa telurică îşi pierde orice noimă. Fratele ei, Pietro, se pierde pe sine în deznădejdea întunecată a pictorului fără har. Excepțiile par a fi Emilia și Paolo. Fosta servitoare se întoarce în satul natal și devine o ascetă mută, cu puteri tămăduitoare. Transfigurarea ei (culoarea pielii, a părului, a sprâncenelor și a genelor e verde!), levitația și lacrimile care izvorăsc din pământ după ce s-a îngropat de vie împlinesc o existenţă-miracol. Cărei chemări fără sunet, cărui zeu nevăzut se dă sfânta în moartea-ofrandă?

Paolo, cel din urmă dintre cei atinși de magia erotică a Străinului, dăruiește fabrica muncitorilor săi și, după ce se dezbracă pe peronul gării de tot ce fusese până atunci, aleargă frenetic în deșert. E atâta sfâşiere în chemarea de taină a depărtării, atâta volbură interioară într-o existenţă obosită de marea şi ritmica strigare, atâta energie măsurând un timp care nu e şi al lumii, şi atâta Tăcere de jur împrejur, încât e imposibil să înţelegi dacă Paolo e un clovn, bântuit de umbre blestemate, ori un sfânt ciudat cum nu există decât în pustie:

„E un urlet menit să invoce atenţia cuiva;
sau ajutorul său, dar, poate, şi pentru a-l blestema.
E un urlet ce vrea să anunţe,
în acest spaţiu nelocuit, că eu exist
sau nu doar exist,
 ci ştiu. E un urlet
în care, în adâncul neliniştii,
se simt accente umile de speranţă;
sau un strigăt de siguranţă, absolut absurdă,
înlăuntrul căreia răsună, pură, disperarea.
Oricum, un lucru e sigur: orice
ar vrea să însemne acest urlet al meu,
e destinat să dureze dincolo de oricare posibil
sfârşit”.

Oaspetele se dăruiește celor zguduiți de forțe străine într-o îmbrățișare ciudată, de o tandrețe maternă și paternă deopotrivă, miloasă și sacrificială. Nu caută și nu atinge beția extatică a contopirii, nu trăiește bucuria demoniacă a celui înzestrat cu o forţă a ispitirii, implacabilă. Nu ademeneşte şi nu se lasă ademenit, tremurul interdictului îi rămâne străin. Alunecă în eros aproape hipnotic, răpind pe celălalt într-o beatitudine oarbă. Când se pierde pe drumul nevăzut, fluxul beatitudinii, care împresura şi închidea într-un cerc evanescent pe toţi fericiţii, piere. Faţă în faţă cu sine, cu propria solitudine, cu golul interior, omul se trezeşte la o vamă a nefiinţei. Oaspetele îi duce pe absolut toţi într-un crepuscul erotic, în deșert, cum sugerează un fragment emblematic (Evreii porniră), rupt de firul narativ principal. De aici, de la marginea solarităţii blânde ori ucigătoare, toate ar trebui să se despartă, eul mundan de celălalt eu, în care germinează scânteia de lumină necreată, singurătatea risipei şi regăsirea de sine, încremenirea în nebunie şi eterna alergare spre ochiul nălucitor al Zeului suprem: „Într-adevăr, ca un tată, pustiul îl privea din fiecare punct al orizontului său, deschis către nemărginire. Nu exista nimic care să-l ferească pe Pavel de acea privire: în orice punct s-ar fi aflat – adică mereu acelaşi –, de-a lungul întinderilor întunecate de nisip şi pietre, acea privire îl ajungea fără nici o greutate, cu aceeaşi pace profundă, cu naturaleţea şi violenţa cu care strălucea soarele, implacabil”.

Erotismul Oaspetelui care se dăruiește cu o inocență paradoxală, doar pentru a tămădui suferințe și maladii fără nume, are ceva din cutremurul unei epifanii. E greu să te lămureşti cine e tânărul cu origini neştiute, solitar fără nume, de o frumuseţe implacabilă ca o rostire oraculară în tragedia antică. Dacă e un înger rătăcit între oameni, apariţia lui nu aminteşte de hierofaniile din textul biblic. Numai în imaginarul gnostic îngerii au trup şi se împreunează cu muritoarele. Să fie un zeu al Greciei străvechi, un Eros metamorfozat în om de carne şi sânge, venit între muritori când nimeni nu mai crede în divinităţi olimpiene? Un zeu care şi-a pierdut conştiinţa de sine, un rătăcit care nu mai are nicio putere în afara erotismului său răscolitor? Un nomad al cerului sacrificat de alţi zei din pură sete experimentală? Un duh divin exilat într-o experienţă umană ori un om dăruit cu un har misterios? Să fie însuşi Christos, pogorât din cer într-un trup de carne şi în acelaşi timp sacru?

Ela Iakab
(nr. 11, noiembrie 2012, anul II)