De-ale Sonetiștilor, italieni şi francezi

Dacă intelectul ar fi o armă albă, un gânditor italian ar zăbovi să-i amănunțească lucrătura; pe când unul francez ar vrea să se asigure în primul rând dacă-i bine călită.
 
Cecco Angiolieri, un poet predestinat parcă să stea călare între serafismul şi burlescul epocii sale: Angiolieri trimite la angelo, dar şi la giullare („saltimbanc”); pe când Cecco (un diminutiv demn de Boccaccio) sună şi a cieco („orb”)!
Un poet ce crede a-şi piti drama sub spoiala extravaganţei, sub tag-urile invectivei; găsind contra-rime stilnoviste pentru dragostele-i iute potopite de trivialitate, dar incapabil să renunţe la Amorul ideal ce schimbă până şi chinurile damnaţilor din Infern în jubilaţiune (cea a unui „calic care-a ieşit din iarnă”, se grăbeşte s-adauge…).
Mânuind (ca şi cumătru-său franţuz, Villon) (auto)ironia şi antifraza precum un golan brişca într-o încăierare, el posedă nesăbuinţa, dar şi clarviziunea infantilă. Ignorarea anumitor canoane stilistice joacă (mai mult ca sigur) în favoarea lui, scutindu-i multe clişee – deşi se joacă (conştient de acest atuu) cu o incredibilă inventivitate…

Michelangelo Buonarroti, cam prea grabnic expediat în banca rimătorilor post-petrarchişti. Ce-i drept, lectura unui sonet pe sub bolţile Sixtinei ar isca, în cel mai bun caz, ecoul unui bondar… şi nici vorbă de-a căuta cu lumânarea vreo himerică „originalitate”… dar, pentru acest spirit neliniştit (premergător barocului), tradiţia a fost mai degrabă o oglindă solidară decât o convenţie: un soi de „jurnal” inedit al strădaniei sale fundamentale de sculptor şi pictor, folosind exact aceleaşi metafore pentru a-şi descrie viziunea estetică şi făpturile preaiubite, pe Vittoria Colonna şi pe Tommaso Cavalieri!
Ceea ce-l desparte, însă, categoric de Petrarca & epigonii e sensul pe care-l dă dramei amoroase/artistice: dilema nu mai constă în a ceda sau nu elanului, ci în îndoiala de-a fi demn de acesta!
Fie şi pentru această (rarisim sinceră) umilitate, să-l (re)citim pe sonetist înainte de a-i aplica o etichetă…

La antipozii lui Arthur Rimbaud, Paul Verlaine rămâne cu refrenele, cu romanţele, acorduri de ghitară şi tremolouri de flaşnetă: corolarul unei personalităţi cu pulsiuni obscure, contradictorii, dar incapabilă să azvârle făţiş peste gard o existenţă conformistă şi opreliştile moralei curente.
Toane, ieşiri melancolico-vindicative; peisaje înecate în pâcle şi/sau plictis (amintind de decorurile spălăcite ale Crepuscularilor italieni); ritmuri estompate în aţipeala cărei iniţiative?
Sfârşeşte prin a se complace în abulia-i, legănând-o ca pe un prunc lingav; trăind ca într-un trecut proiectat în viitor, pescuindu-şi amintirile erotice de prin vise şi viziuni oculte (precum, înaintea lui, Gérard de Nerval – dar aici se opreşte comparaţia!).
Apoi, din senin, Resemnare: un sonet à rebours, sfidând în bloc „buna-cuviinţă”, tabuurile amoroase, frumuseţea convenţională… şi regulile unui poem cu formă fixă…

Stéphane Mallarmé: neantul înţeles, trăit, exprimat, ratat prin cuvânt. Barocul italian, cu al său concetto, marcase big-bang-ul, proliferarea în lanţ a constelaţiilor de simboluri; modernul nostru franţuz e maestrul imploziei, al găurii negre, al cuvântului minimal cu conţinut maximal: două tehnici diametral opuse ce par a fi dus la un acelaşi ermetism, nu o dată ininteligibil…
Silit să fugă de cuvinte spre interiorul lor, reducţionistul creează o lume de sugestii a cărei coincidenţă cu „realitatea” e pur întâmplătoare: o absenţă ce devine prezenţă prin acumularea de negaţii; o mişcare barocă (nu doar prin termenii rari şi preţioşi utilizaţi), o curbă parabolică a cărei non-finitudine încremeneşte tot îndepărtându-se.
Depăşindu-şi propriile limite, sugestia îşi pierde noima, recăzând în imanenţa noţiunilor (pe care poetul voia tocmai s-o ocolească): cititorul spicuieşte un cuvânt ici-colo, scăpând şirul simplei logici gramaticale!
Dar un eşec astfel istorisit seamănă mai degrabă a izbândă: ţărmul cel mai apropiat rămâne cel mai misterios, fiindcă nu interesează pe nimeni; iar când toate depărtările vor fi bătătorite de paşi, un singur loc va rămâne virgin fără nădejde…

La origini, sonetul era rege: rime, versuri şi strofe migălos cioplite, drapând ideea precum faldurile geometrice ale statuilor din catedrale. Dar, cu cât cazi mai de sus…
Obsesia libertăţii a instituit divorţul între expresia şi constrângerea poetică – iar formalismul sonetului era inseparabil de conţinut. Romanticii l-au practicat, deci, ca pe un simplu exerciţiu de încălzire, ori ca autograf prin albumul vreunei fetişcane; iar „miştocarii” veacului xx, de-a dreptul ca pe o parodie!
Debutant, Paul Éluard lupta cu fantoma lui Baudelaire, luîndu-l peste aripă (în sonetul Marea sminteală) pe un Icar mort de frică la gândul de-a se da jos din cerul unde se cocoţase; iar în Elanul,pe geniul orb la ce se petrece sub nasul lui, a cărui apoteoză aduce a dezintegrare nucleară…
Raymond Queneau gâdilă orizontul de aşteptare al cititorului cu câteva clişee, doar pentru a-l dezumfla mai bine: poetul patafizician, neluînd în serios mascarada ambiantă, trebuie să-şi apere libertatea lăuntrică sub o mască la alegere (ca eroul viitorului roman al lui Philippe Sollers Sărbătoare la Veneţia), evitând musai rutina (care, în sonetul Iarăşi cucuvaiele, preschimbă Albatrosul ştim-toţi-al-Cui într-o buhă grotescă).
Să ne mai mirăm, atunci, când dăm, la alde Maurice Carême, peste Un strop de ploaie, un pic de vânt (sonet… pentru copii)?

Anca-Domnica Ilea
(nr. 9, septembrie 2015, anul V)