Aurel Cosma Junior: Urme de viaţă italiană în Banat - Orizonturi culturale italo-române

Proiectul „Prezenţa italiană în Banat”. Contribuţia lui Aurel Cosma Junior

Inaugurăm proiectul „Prezenţa italiană în Timişoara şi Banat” prin aportul lui Aurel Cosma Junior la această direcţie de cercetare. Proiectul coordinat de Afrodita Carmen Cionchin urmăreşte, pe de o parte, recuperarea memoriei istorice valorificând şi reintegrând în circuitul cultural unele din contribuţiile cele mai semnificative ale intelectualilor din acest spaţiu care au tratat tema de-a lungul timpului, şi, pe de altă parte, realizarea de noi studii.

Aurel Cosma Junior s-a născut în Timişoara la 25 martie 1901, fiul lui Meletie Cosma (1872-1907) – grefier la Tribunalul din Timişoara şi al Elenei Cosma (1881-1979), născută Pocan, fiica preotului Teodor Pocan din Jebel. Rămas orfan, după ce tatăl său a decedat în 1907, Aurel a fost adoptat de unchiul său, Dr. Aurel Cosma [1], care s-a îngrijit de instrucţia şi educaţia copilului. Crescut în cartierul Fabric din Timişoara, Aurel Cosma Junior şi-a făcut studiile primare, gimnaziale şi liceale la Timişoara, după care a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Arad. În anul 1919, tânărul teolog s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1922, devenind membru al Baroului de avocaţi din Timişoara. În anii 1923-1926 a continuat studiile universitare la Paris, obţinând diploma de doctor în ştiinţele economice şi politice la Facultatea de Drept cu teza La Petite Entente. În acelaşi timp, la Paris Aurel Cosma a urmat şi cursurile de ziaristică la L’école du Journalisme din Rue de la Sorbonne.

Activitatea politică şi parlamentară

Printre cei 321 de delegaţi participanţi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 se afla şi tânărul Aurel Cosma, în calitate de reprezentant al comandamentului Gărzilor Naţionale din comitatul Timiş. Între cei 1228 de delegaţi care au votat Unirea pe vecie cu România au fost şi 321 de delegaţi români bănăţeni. În acea duminică de Decembrie, în milenara cetate s-a hotărât: «Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România». Referindu-se la istorica hotărâre a Marii Adunări Naţionale şi la poziţia delegaţilor bănăţeni, Aurel Cosma Junior menţiona: «a fost foarte frumoasă, iar dorinţele exprimate erau categorice. Nimeni dintre bănăţeni nu admitea nici un fel de formă cu substrat de autonomie locală ci toată lumea era de acord să fie votată unirea fără condiţii»[2].
La 27 decembrie 1918, Aurel Cosma Junior a fost trimis la Budapesta pentru a lua legătură cu ministrul plenipotenţiar, urmând să primească un plic de curier şi i se facă unele comunicări secrete[3].
Începând cu anul 1927, Aurel Cosma Junior a candidat şi a fost ales deputat de Timiş-Torontal în trei legislaturi din partea Partidului Naţional Liberal. Ca parlamentar a desfăşurat o activitate intensă, făcând parte din diferite comisii: Comisia care s-a ocupat de aplicarea rezoluţiilor referitoare la minorităţi, Comisia de politică externă ş.a.
La 5 noiembrie 1933, Dr. Aurel Cosma Junior a făcut parte din delegaţia României care a participat la Conferinţa balcanică de la Salonic.
În martie 1934 Aurel Cosma Junior a fost ales ca membru al Comisiei de politică externă, o înaltă demnitate mai puţin obţinută de regulă la o vârstă mai înaintată, reprezentând Banatul, alături de Vasile Papp care reprezenta Ardealul[4]. În calitate de parlamentar a participat la conferinţele internaţionale, interparlamentare şi balcanice ale Micii Înţelegeri.
La 27 septembrie 1934, la Istambul, la şedinţa Comisiei politice a Uniunii Balcanice interparlamentare care discuta problema securităţii şi dezarmării, Dr. Aurel Cosma Junior a propus interzicerea forţei şi a violenţei, precum şi sancţionarea nu numai de dreptul internaţional, dar şi de legile interne ale statelor, care să treacă în Constituţiile lor interzicerea războiului şi sancţionarea celor care tulbură pacea.
La a XXXI-a Conferinţă interparlamentară de la Bruxelles din 1935, delegaţia României a fost formată din 15 parlamentari, printre care şi Dr. Aurel Cosma Junior. Din Comisia politică au făcut parte prof. M. Djuvara şi Dr. Aurel Cosma Junior, care au susţinut că era necesar a se discuta despre controlul fabricării şi comerţului cu arme. În cuvântul său, Dr. Aurel Cosma Junior a solicitat constituirea unui sistem de înţelegeri regionale pentru consolidarea economică şi dezvoltarea legăturilor comerciale între state[5].
Parlamentarul timişean a făcut parte şi din delegaţia României la cea de a XXXII-a Conferinţă a Uniunii interparlamentare, desfăşurată la Budapesta în iulie 1936.
La 1 decembrie 1936, în şedinţa solemnă a Parlamentului României dedicată aniversării Marii Uniri la care au participaţi şi invitaţi parlamentari din Jugoslavia şi Cehoslovacia, au fost puse bazele Micii Antante Parlamentare. S-a hotărât ca Dr. Aurel Cosma Junior să se deplaseze la Belgrad pentru stabilirea organismului parlamentar internaţional[6]. Cu toate eforturile depuse, în 1937 înfiinţarea Micii Antante Parlamentare a eşuat.
În 1941 (1 martie), Aurel Cosma Jr. a fost numit consilier ministerial pe lângă Ministerul Presei şi Propagandei Naţionale, coordonând Departamentul de presă străină.
La 4 iunie 1945, Aurel Cosma Jr. a fost condamnat de Tribunalul Poporului, în lipsă, «la pedeapsa detenţiei pe viaţă şi degradarea civică pe timp de 10 ani». Abia în 19 august 1960 a fost descoperit şi arestat la Eforie, dar a fost eliberat în urma amnistiei deţinuţilor politici, întorcându-se în Timişoara.

Activitatea literară şi gazetărească

Încă din decembrie 1918 Aurel Cosma Junior a colaborat la ziarul „Românul”, în 1919 a publicat evocări istorice, critici literare, iar în 1921 a fondat cu scriitorul Ioan Jivi Bănăţeanu şi poetul Alexandru Popescu-Negură revista bilunară de satiră şi umor „Urzica”, apărută la Timişoara în anii 1921-1922. Adevărata activitate literară şi gazetărească a desfăşurat-o A. Cosma Jr. la ziarul „Nădejdea” din Timişoara, începând cu anul 1922, devenit directorul acesteia în 1923, şi continuată la revista literară „Luceafărul” fondată de el în 1935. În 1937, revista „Luceafărul” a trecut la Astra bănăţeană, iar Dr. Aurel Cosma Junior a fost ales vicepreşedinte, ocupându-se în continuare de revistă şi de Editura Astra bănăţeană până în decembrie 1940.
Aurel Cosma Jr. a publicat sute de articole în revistele din ţară („Românul”, „Nădejdea”, „Luceafărul”, „Dacia”, „Orizont literar”, „Ardealul”, „Revista Institutului de Ştiinţe Social-Politice”, „Caraş-Severin”, „Flamuri”, „Magazin istoric”, „Mitropolia Banatului”, „Orizont”, „Drapelul roşu” etc.) şi străinătate („L’Illustration” ş.a.)
Avocatul bănăţean a ţinut o serie de conferinţe atât în română, cât şi în franceză şi italiană:
¤ La contribution de la France a l’union des roumains, la Cercul Francez din Timişoara, în 1928;
¤ Urme de viaţă în Banat, conferinţa Tracce di vita italiana nel Banato, organizată de Institutul de Cultură Italiană, Secţia Timişoara.
Din cărţile publicate de Aurel Cosma Jr., cele mai relevante sunt:
¤ Extrase di ziarul «Banatul» referitoare la situaţia din Banat în anul 1919 (dezrobirea Banatului), 1919, 158 p.
¤ Un mic istoric al bisericii române din Fabric, Timişoara, 1926
¤ La Petite Entente. Teza de doctorat la Facultatea de Drept de la Universitatea din Paris, 1926, 289 p.
¤ Les Problèmes actuels du régime représentatif, 1935, 43 p.
¤ Documentele Unirii de la Alba Iulia, Adunarea Naţională de la 1 Decembrie 1918, 1928, 172 p.
¤ Impressioni sul mio viaggio in Italia / ‘Impresii de călătorie în Italia’, Timişoara/Veneţia, 1932.
¤ Istoria presei române din Banat, Editura ziarului „Unirea Română”, Timişoara, 1932.
¤ Bănăţeni de altă dată, vol. I, Timişoara, 1933.
¤ Constituţia Regatului Iugoslav, Biblioteca Progresul, nr. 1, Timişoara, 1934.
¤ Les problѐmes actuels de régime représentatif, Bucureşti, 1934.
¤ Schiţe şi nuvele, Biblioteca „Luceafărul”, nr. 6, Timişoara, 1936.
¤ Sculptorul bănăţean Alexandru Liuba, Biblioteca „Luceafărul», nr. 4, Timişoara, 1936.
¤ L’organisation et le travail des commissions parlementaires, Geneva, 1935.
¤ Din trecutul românilor timişoreni, Timişoara, 1938, 62 p.
¤ Sfântul Munte, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1939.
¤ Tracce di vita italiana nel Banato, Institutul de Cultură Italiană din România – Secţiunea Timişoara, Timişoara, 1939.
¤ Reminiscenţe italo-bănăţene, Timişoara, 1939.
¤ Pictura românească din Banat de la origine până azi, Timişoara, 1940.
¤ Studii de folclor mitologic românesc, Timişoara, 1940.
¤ Considerazioni sull’origine dei Romeni, Timişoara, 1940.
¤ România în noua ordine europeană, Bucureşti, 1941.
¤ L’Europe nationaliste et la solidarité continentale, Bucureşti, 1941.
¤ Il nuovo ordine italo-romeno, Bucureşti, 1941.
¤ La Roumanie et la France dans le nouvel ordre européen, Bucureşti, 1941.
¤ Rumänien an der Seite Deutschlands im neuen Europe, Scwäbische Verlag A.G., Timişoara, 1941.
¤ Studii şi folclor românesc, Editura Universul, Bucureşti, 1942.
¤ Cosmogonia poporului român, Editura Universul, Bucureşti, 1942.
¤ Originea omenirii, Editura Universul, Bucureşti, 1942.
¤ Mythologie roumaine, Editura Universul, Bucureşti, 1942.
¤ Monografia Institutului Politehnic din Timişoara, semicentenar 1920-1970, vol. I-III, 341+318 p., Timişoara, 1970 (în colaborare).
¤ Condeierii ţărani din Banat, Timişoara, 1971.
¤ Camil Petrescu în Banat. Activitatea sa ziaristică în anii 1919-1921. Amintiri şi evocări, 1972, 76 p.
¤ Peregrinări prin anii tinereţii 1917-1922, 1974, 186 p.
¤ Viaţa şi activitatea scriitorului Ioan Jivi Bănăţeanu, 1974, 81 p.
¤ Însemnări memoriale ale lui Aurel Cosma Jr., vol. I, 1976, 308 p.
¤ Cronici şi recenzii literare (1968-1976), 1976, 234 p.
¤ Prin Timişoara de altădată – evocări, Editura Facla, 1977, 214 p.
¤ Aurel Cosma Jr., Corespondenţă, Ediţie îngrijită de Raul Ionuţ şi Teodor Drăghici, Prefaţă de Crişu Dascălu, Tabel Cronologic de Ioan David, 2012.
Lucrări aflate în manuscris la Arhivele Naţionale, Filiala Timiş, Fondul Aurel Cosma din Timişoara:
¤ Extrase din ziarul «Dacia» din Timişoara, însemnări dactilografiate referitoare la foiletonul «Studii de folclor mitologic românesc», 1940, 82 p.
¤ Gărzile Naţionale Române din Banat, însemnări dactilografiate şi în manuscris extrase din ziare şi reviste, 1943, 122 p.
¤ La semicentenarul Unirii de la Alba Iulia – evocări, studii şi amintiri, 1968, 192 p.
¤ Armata Unirii – toamna anului 1918, însemnări dactilografiate ale lui Aurel Cosma Jr., delegat oficial la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, 1968, 159 p.
¤ Biserica română din Banat şi Unirea de la Alba Iulia, Studiu dactilografiat şi în manuscris, articole din ziare şi reviste, 1968, 141 f.
¤ Extrase din ziare, articole şi discursuri ale lui Aurel Cosma Jr. şi referitoare la acesta, 1920-1940, limba germană, maghiară, română, vol. I-VII, 1783 f.

Dr. Aurel Cosma Junior a făcut parte din mai multe asociaţii şi societăţi: membru al „Asociaţiei generale a studenţilor români din Franţa” şi al „Şcolii de Jurnalism” din Paris; membru al „Uniunii Generale a Sindicatelor” din România; membru al „Asociaţiei Generale a Ziariştilor Profesionişti din Provincie” cu sediul la Turnu Severin; membru al Uniunii Scriitorilor din România; membru fondator al „Asociaţiei Scriitorilor” din Timişoara; membru al „Societăţii de Ştiinţe Istorice” din România. S-a stins din viaţă la 26 februarie 1983 la Timişoara şi a fost înmormântat în cimitirul din Calea Buziaşului. Avocat, ziarist, scriitor, istoric şi om politic, Aurel Cosma Junior a fost unul din cărturarii bănăţeni de marcă ai secolului XX.

1. Dr. Aurel Cosma (1867-1931), fruntaş al mişcării naţionale pentru înfăptuirea Marii Uniri, a fost primul prefect român al judeţului Timiş-Torontal.
2. Arhivele Naţionale ale României, Filiala Timiş, Fond Familial Aurel Cosma, dosar 113, f. 122; Radu Păiuşan, Mişcarea naţională din Banat şi Marea Unire, Editura de Vest, Timişoara, 1993, p. 129.
3. Idem, Fond Aurel Cosma Jr., dosar 187, f. 24.
4. «Drapelul 14 martie 1934.»
5. Arhivele Naţionale ale României, Filiala Timiş, Fond Familial Aurel Cosma Jr., dosar 187, f. 136.
6. Ibidem, dosar 185, f. 8.

Introducere

Dacă parcurgem drumul veacurilor până în cele mai profunde timpuri apuse, ni se luminează de-a lungul popasurilor istorice o serie de urme şi de amintiri ale culturii şi vieţii italiene, cari zac ascunse în trecutul poporului nostru sau stau îngropate în nişte lucruri sfinte în solul românesc. Sunt nenumărate aceste dovezi, iar din cercetările făcute până acum se pot trage concluzii incontestabile că legătura între naţiunile noastre au fost permanente.
Căile de penetraţie directă a culturii italiene pe teritoriul ţării noastre au traversat teritoriul Banatului, unde se încrucişau diversele drumuri intercontinentale. Banatul, prin aşezarea sa geografică, era locul de întâlnire al numeroaselor popoare, cari au lăsat din timpul şederii lor variate urme de civilizaţie.
Nu mă voi ocupa aici de toate reminiscenţele italiene cari s-au încadrat în istoria Banatului. Ele ar putea constitui obiectul unui studiu mai aprofundat şi mai vast. Voi încerca să iau numai câteva exemple extrase din domeniul acelor urme de cultură şi de viaţă italiană, cari au contribuit la dezvoltarea intereselor şi la prosperarea acestei provincii. Scurta mea expunere va îmbrăţişa în linii generale câteva momente mai importante din viaţa şi activitatea acestor Italieni aşezaţi în Banat, cari prin jertfa şi munca lor au pus temeliile unor civilizaţii latine şi au animat sufletul locuitorilor indigeni cu pulsaţii de gândire şi de simţire italiană.
În afară de influenţa culturii italice din epoca preistorică de când datează numeroasele obiecte archeologice de provenienţă sau factură villanoviană dezgropate în diferitele centre ale Banatului, şi în afară de mulţimea urmelor de viaţă romană găsite pe teritoriul acestei provincii, voi căuta să abordez pe scurt trei domenii de activitate în cari s-au manifestat aici Italienii, arătând în acelaşi timp în ce măsură au contribuit la refacerea şi la progresul Banatului, expus secole de-a rândul vicisitudinilor istorice şi năvălirilor barbare. Pe teren religios, militar şi colonizator s-au ridicat figuri de Italieni, ale căror nume au străbătut grosimile vremii ca să ajungă la strălucirea eternizării lor luminate de recunoştinţa noastră, şi ale căror fapte au fost păstrate în amintirea Bănăţenilor ca nişte icoane simbolice de trudă şi de suflet italian.

Urme culturale preistorice

Legăturile dintre pământurile ţărilor noastre datează din timpuri imemoriale. Primele urme concrete de forme culturale italice cari s-au aflat în Banat sunt de la începutul mileniului premergător erei creştine, când comerţul cu vase de bronz fabricate în regiunea italo-venetă a cucerit noi debuşeuri pe meleagurile ce se întindeau de la Dunăre până la poalele Carpaţilor. Drumurile de pătrundere până la noi a acestor produse de industrie artistică porneau din Italia nordică şi coborau pe valea Savei şi a Dravei până dincolo de Tisa. În Banat era centrul lor de desfacere şi de aici se răspândeau spre nord în părţile Mureşului, Crişurilor şi Someşului, până în inima Daciei.
Din aceste raporturi comerciale cu vestul illiric s-a ajuns la un fel de fuziune între creaţiile de cultură ale Dacilor bănăţeni şi cele importate de la Italici. Splendidele vase de bronz villanoviene artistic lucrate au servit de modele industriei noastre ceramice. Numeroasele motive de ornamentaţie cari se aflau pe obiectele aduse din nordul adriatic se regăsesc pe vasele de teracotă modelate de maeştrii din Banat. În multe părţi ale acestei provincii au fost dezgropate interesante produse de ceramică de tip villanovian, recunoscute mai ales după decorul lor spiral. Această epocă de înflorire a civilizaţiei italice în regiunea carpato-danubiană a durat mai multe secole, până la invazia Sciţilor.
Bogatele descoperiri de obiecte de aur din localităţile Firiteaz, Carani şi Beba-Veche ne-au adus noi dovezi despre legătura culturală italo-bănăţeană care exista deja cu aproape o mie de ani înainte de cucerirea Daciei de către Romani. Tezaurul de aur de la Firiteaz prezintă mai multe tipuri de ornamentaţie, dintre cari modelul de brăţară cu stilizări spirale la cele două capete este de factură etruscă, văzându-se exemplare similare şi la Muzeul din Villa Giulia din Roma. Foile de formă eliptică aflate la Carani, precum şi cele din mormintele de la Beba-Veche, nu au atâtea caracteristici decorative, în afară de liniile punctate de înfăţişare hallstattiană. În general se poate constata că în tehnica aurului tradiţia indigenă a rezistat în măsură mai mare influenţei italice, decât în manufactura ceramică. Şi lucrul pare explicabil, deoarece produsele de teracotă erau destinate uzului local, în timp ce obiectele de aur erau vândute în ţări străine până în regiunile nordice ale Europei. Numai prin păstrarea unei exteriorizări de modeluri tradiţionale, cu mici variante de stilizări etrusce, putea industria carpato-danubiană concura produsele italice.
Banatul a avut deci un rol important pentru expansiunea culturală şi economică a Italicilor. Cu năvălirea Sciţilor, iar mai târziu introducerea civilizaţiei celtice, vechile forme veneto-illire, precum şi cele tradiţionale ale industriei dacice au fost în cea mai mare parte distruse şi înlocuite cu noile metode de prelucrare a fierului. Totuşi cred că s-ar mai putea găsi încă multe urme de cultură italică din epoca aceea, deoarece locuitorii autochtoni fără îndoială că de frica invadatorilor şi-au ascuns în pământ toate obiectele de valoare. O examinare temeinică şi prealabilă a topografiei staţiunilor arheologice din vremea aceea ar putea indica diverse locuri pentru alte săpături, care ar scoate la iveală desigur nebănuite şi preţioase comori.

Cuceririle romane

Cea mai solidă şi trainică legătură între Italia şi pământul nostru s-a stabilit cu ocuparea regiunilor danubiene de către Romani. Pentru imperiul roman cucerirea Daciei nu era numai o chestiune de prestigiu militar, ci mai cu seamă o necesitate economică pentru expansiunea comerţului său şi pentru luarea în stăpânire a bogăţiilor minerale ce zăceau în subsolul acestor părţi.
Cu mult timp înaintea pregătirii operaţiunilor militare în vederea înfrângerii lui Decebal, provincia Banatului era deja romanizată în cea mai mare parte sub influenţa comercianţilor şi maeştrilor cari veneau din Italia să-şi vândă mărfurile ori să-şi pună munca şi priceperea în slujba operei de construcţie. S-au redeschis astfel vechile căi de penetraţie ale culturii italice cari fuseseră barate de invaziile scite şi celtice. Ocupaţia legionară, iar pe urmă colonizările romane n-au făcut decât să desăvârşească evoluţia de latinizare în care se afla deja această provincie prin voinţa tradiţională a destinului ei.
Armata lui Domiţian, apoi legiunile lui Traian, prin Banat şi-au făcut drumurile de glorie şi de cuceriri. Fruntaşele sate româneşti ale Banatului şi azi mai poartă amintirea urmelor vitejeşti ale împăratului Traian. În această provincie au fost concentrate forţele geniului roman şi aici s-au elaborat planurile bătăliilor finale. Monumentele conservate din epoca aceea mărturisesc cât de mari erau eforturile şi interesul depus de Romani, ca Banatul să devie una din cele mai bine organizate provincii. Urme de castre, de poduri şi de şosele se mai întâlnesc şi acum de-a lungul itinerarului străbătut de Traian. La băile sulfuroase de la Hercules, precum şi în vechile localităţi şi oraşe locuite azi de Români se mai pot vedea minunatele opere ale arhitecţilor şi sculptorilor romani, cari au stat neclintite în faţa veacurilor ca nişte mărturii indestructibile ale latinităţii noastre.
În Banat procesul de romanizare a fost mai intens şi mai radical decât în alte părţi ale imperiului. Aici autorităţile biruitoare s-au bucurat de întregul concurs al populaţiei autochtone, care a înţeles menirea istorică şi civilizatoare a coloniştilor. Din această uniune daco-romană s-a născut naţiunea română, al cărei leagăn de zămislire îşi avea suportul de vitalitate tocmai pe aceste meleaguri bănăţene. Această nouă naţiune, încă din timpul dominaţiunii romane îşi primi formele etnice de popor român, dezvoltându-se în cadrul unei vieţi independente, cu limbă şi cultură proprie, având deja bine stabilite perspectivele aspiraţiilor ei. Când armata şi autorităţile administrative ale imperiului roman au fost nevoite să se retragă după o stăpânire de vreo 170 de ani şi să lase curs liber năvălirilor barbare cari au pătruns până la Dunăre, aici în Banat poporul român se consolidase deja în existenţa sa naţională. Forţa lui de închegare era atât de mare încât a putut rezista aproape două milenii în faţa tuturor capriciilor crude ale destinului istoric, ca să ajungă astăzi la mărirea şi fericirea pe care o binemerită după atâtea suferinţe şi umiliri.
Nu sunt încă scoase la iveală decât prea puţine reminiscenţe şi monumente arheologice din epoca începuturilor în viaţa românească în Banat. Totuşi, ele ne arată în mod evident originea latină, precum şi starea noastră culturală care poartă pecetea civilizaţiei italice.
Unele cercetări ne-au relevat chiar şi dovezi despre existenţa creştinismului în Banat încă din timpurile cari precedează cotropirile barbare, ceea ce înseamnă că odată cu formarea naţiunii române ea şi-a adaptat sufletul pe fundamentul dogmelor moralei creştine. Zidurile de temelie ale unor biserici străvechi, construite după metoda şi planul arhitectonic roman, cari au fost dezvăluite de sub coaja pământului ne-au înfăţişat câteva centre destul de sugestive despre viaţa creştină în Banat. Desigur că multe urme ale acestei vieţi au fost distruse de pornirile păgâne ale popoarelor cari năvăliră şi se aşezară peste stratul românesc al populaţiei băştinaşe. Un lucru însă rămâne cert, că la venirea Ungurilor poporul român ducea deja de multă vreme o viaţă naţională şi creştină pe pământ bănăţean.

Apostolatul episcopilor italieni

(Sfântul Gerardo Sagredo din Cenad, fondatorul catolicismului în Banat)

După descălecarea Ungurilor şi după amestecarea lor printre Românii indigeni, s-a pus însă şi pentru ei chestiunea creştinării. Aici a intervenit rolul covârşitor al prelaţilor italieni, care au adus în mijlocul populaţiei maghiare răsfirată în bazinul Dunării pannonice flacăra de credinţă creştină. Centrul de difuziune al misionarismului lor catolic a fost fixat în nordul Banatului, la Cenad. Prin apostolatul acestor episcopi italieni s-a stabilit o nouă legătură între Italia şi provincia bănăţeană, ea fiind de data aceasta însă de ordin spiritual.
Cel dintâi şi cel mai însemnat episcop era martirul Gerardo Sagredo, cunoscut de Maghiari sub numele de Sfântul Gellért, care poate fi considerat ca fondator al catolicismului în Banat.
La începutul secolului al unsprezecelea Românii erau singurii locuitori creştini ai Banatului, iar bisericile lor aparţineau de jurisdicţia spirituală a mitropolitului din Vidin. Aveau şi o mănăstire cu numeroşi călugări închinată Sfântului Ioan Botezătorul. Acest aşezământ a fost ridicat în străvechiul oraş Morisena, adică în comuna Cenadul-Mare de astăzi situată în nordul Torontalului românesc, şi a stat sub protecţia ducelui Achtum, care stăpânea tot Banatul şi era cel mai bogat şi puternic voievod român din regiunea carpato-danubiană. Regele Ungurilor, Sfântul Ştefan, a dus lupte crâncene împotriva lui Achtum, dar n-a putut să-i cucerească provincia decât cu ajutorul trădării lui Cenad, un fost general al ducelui român. După uciderea lui Achtum şi învingerea armatei sale, regele Ştefan i-a dăruit generalului Cenad, care condusese cavaleria maghiară şi repurtase victoria finală a bătăliei de lângă fluviul Mureş, toată bogăţia şi provincia bănăţeană pe care o stăpânise rivalul său. De atunci poartă oraşul Morisena numele de Cenad. Drept recunoştinţă lui Dumnezeu regele Ungurilor a fondat o dieceză catolică şi a dispus ridicarea unei catedrale pe locul vechii mânăstiri româneşti din Morisena, numind în fruntea lor pe episcopul Gerardo Sagredo, care avea misiunea să convertească la catolicism noua populaţie maghiară venită în Banat.
Sfântul Gerardo era de origine din Veneţia şi se trăgea dintr-o veche familie de patricieni, înrudită cu dogele Petru Cantranigo. La vârsta de 5 ani intră în claustrul benedictin din oraşul său natal, iar mai târziu urmă studiile superioare la Bologna. Viaţa sfântului era plină de momente legendare şi de fapte creştineşti demne de înalta morală propovăduită de biserica sa. Ele erau atât de multe şi de importante încât marginile restrânse ale acestei expuneri nu mi-ar permite să le înfăţişez în toată splendoarea lor. De aceea voi arăta numai câteva crâmpeie din acţiunea sa de apostolat desfăşurată pe pământul Banatului.
E interesant de ştiut cum a ajuns Gerardo să părăsească Veneţia unde era în fruntea unui ordin religios. În anul 1015 a pornit cu mulţi călugări spre Ierusalim ca să viziteze locurile sfinte. În drum, nu departe de Parenzo, vaporul lor a fost forţat să oprească din cauza unei furtuni. Debarcat pe ţărmul Istriei, într-un claustru apropiat l-a întâlnit pe colegul său de şcoală Rasina, care l-a convins să plece mai bine în ţara regelui Ştefan, unde era tocmai nevoie mare de misionari ai credinţei creştine. Sosit în Panonnia, Gerardo cu ajutorul interpreţilor a reuşit să se impună prin neîntrecutele şi avântatele sale predici, iar regele Ungurilor şi-a dat imediat seama că figura şi glasul de apostol al evlaviosului călugăr italian ar putea aduce mari servicii naţiunii de a-i converti pe supuşii săi maghiari la creştinism. În acelaşi an, în 1015 îl şi numi episcop al Morisenei, cu gândul că după învingerea lui Achtum să-l trimită pe Gerardo în fruntea unei noi dieceze pe care avea intenţia să o înfiinţeze în Banat. Până la cucerirea acestei provincii Gerardo rămase la curtea regelui Ştefan, fiind încredinţat cu educarea minorului Emeric, fiul marelui suveran al Ungariei.
După cucerirea Banatului de către trupele maghiare comandate de Cenad, Gerardo s-a stabilit la Morisena unde şi-a început activitatea pastorală câştigând tot mai multe suflete pentru credinţa catolică. Cu ajutorul bănesc al regelui Ştefan şi al creştinilor mai bogaţi a zidit o catedrală în locul celei de rit oriental, aducând pentru îndeplinirea lucrărilor arhitectonice ingineri din Italia. Noua biserică a fost terminată în 1036. Rolul sfântului Gerardo nu se limita numai la viaţa spirituală a populaţiei bănăţene, ci avea în acelaşi timp un larg câmp de manifestare şi în treburile publice ale provinciei. Ca fost profesor de drept şi ca un om de mare autoritate a contribuit foarte mult la ridicarea culturală şi administrativă a Banatului. Destinul său i-a rezervat însă un sfârşit tragic de martir. Cu moartea sfântului rege Ştefan, au început din nou prigoanele împotriva creştinilor, căci poporul maghiar a revenit la păgânism. Sfântul Gerardo a fost silit să se refugieze, dar ura poporului îl persecuta. În 1046 a suferit moartea de martir în dreptul dealului de lângă Buda care îi poartă şi azi numele. Ungurii, în mijlocul cărora venise să împrăştie lumina lui Dumnezeu, l-au zdrobit cu pietre şi i-au străpuns pieptul cu o lance.
Jertfa de apostolat al sfântului Gerardo a fost fundamentul pe care s-a ridicat mai târziu catolicismul în Banat. El cu tot anturajul său de preoţi italieni au fost primii misionari cari au lăsat urme neşterse în istoria acestei provincii. Sub păstorirea următorilor episcopi ai Cenadului, dintre care numeroşi erau italieni, clerul catolic din Banat era în mare parte recrutat dintre preoţii veniţi din Italia sau dintre localnicii cari îşi făcuseră studiile la Roma. De aceea putem spune că prin influenţa lor multe seminţe de cultură italiană au fost sădite în ogorul bănăţean.