 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Infernul II, Dante e cuprins de îndoieli
1. Lo giorno se n’andava, e l’aere bruno „Ziua se ducea, şi aerul întunecat lua sufletele vieţuitoare de la osteneala lor; doar eu singur mă pregăteam să susţin războiul atît al drumului de parcurs, cît şi al milei, pe care le va descrie mintea ce nu greşeşte” (v. 1-6). Începutul cîntului II face trimitere la timp, ca şi debutul cîntului I, numai că aici e vorba de timpul individual, al protagonistului care se pregăteşte să pornească într-o expediţie apăsătoare, pe cînd dincolo era vorba despre viaţa generală a omului. Vasta aventură va avea nevoie de întregul efort al minţii lucide, pentru a fi descrisă cu precizie în toate nuanţele sale. „S-a observat că intrarea în Infern se petrece cînd totul e întunecat, sosirea în Purgatoriu se întîmplă în lumina dinaintea zorilor, urcarea în Paradis se realizează în deplinătatea luminii de amiază: desigur în toate acestea există un sens religios, acelaşi care se întrezăreşte sub evenimentele din conştiinţa omului, chiar şi cele mai tainice” (T. Di Salvo). 7. O muse, o alto ingegno, or m’aiutate; „O, Muze, o, înaltă iscusinţă, acum să mă ajutaţi; o, minte, care ai scris ce-am văzut, aici îţi vei arăta nobleţea” (v. 7-9). Spre deosebire de epopeile antice, care se deschid cu obişnuita invocaţie către Muze, chemate să-l ajute pe artist, în poemul dantesc pasajul clasic a fost inclus aici, la începutul propriu-zis al Infernului. Primul cînt, cu valoare general filosofică, avea rolul de prolog al întregii opere. „Invocarea muzelor, în locul divinităţii creştine, nu e nici o convenţie retorică, nici o involuţie religioasă: în concepţia dantescă muzele sînt simbolul forţei inspiratoare a poeziei, care-i aparţine divinităţii. Totul în istoria omenirii e creştin, fie în mod direct, fie pe cale simbolică, fie prin antiteză (şi negativitatea Infernului se înscrie în cadrul valorilor sau nonvalorilor religiei creştine)” (T. Di Salvo). Dante apelează, pe rînd, la ajutorul Muzelor, al iscusinţei şi al memoriei. „Trei lucruri îi sînt necesare: «scientiae profunditas» (Muzele), «intellectus perspicacitas» (iscusinţa), «memoriae vivacitas» (mintea)” (Chiavacci Leonardi). 10. Io cominciai: «Poeta che mi guidi, „Eu am început: ‘Poete care mă călăuzeşti, examinează-mi virtutea dacă e puternică, înainte de-a mă lăsa pe seama marii încercări” (v. 10-12). După entuziasmul pornirii în călătorie, Dante e cuprins de mari îndoieli privind persoana sa, calităţile sale morale, îndreptăţirea unei asemenea expediţii fabuloase. 13. Tu dici che di Silvïo il parente, „Tu spui că părintele lui Silviu, încă supus morţii, în lumea nemuritoare s-a dus, şi-a fost cu simţurile treze. Dar dacă adversarul oricărui rău i-a fost binevoitor, gîndindu-se la înaltul efect ce trebuia să provină de la el, asta pare demn de crezare pentru orice om cu minte, căci el a fost ales, în cerul empireu, ca părinte al nobilei Rome şi al imperiului său” (v. 13-21). Tu, Virgiliu, povesteşti că Enea a mers pe lumea cealaltă, pe cînd încă era în viaţă. Dar dacă Dumnezeu l-a ajutat, asta pare de înţeles pentru toată lumea. Căci Enea a fost ales în Paradis să devină întemeietorul Romei şi al Imperiului. 22. la quale e ‘l quale, a voler dir lo vero, „Iar ea şi el, ca să spunem drept, s-au stabilit ca loc sfînt, unde şade urmaşul măreţului Petru. În această călătorie, pentru care îl lauzi tu, a priceput el lucruri care i-au produs victoria şi autoritatea papală” (v. 22-27). Roma şi Imperiul (ea şi el) au dobîndit, prin voinţa lui Dumnezeu, calitatea de loc sfînt, reşedinţă a Papalităţii. În călătoria lui, Enea a aflat din profeţiile părintelui său Anchise despre viitorul glorios al Romei, ceea ce l-a însufleţit să-şi învingă duşmanii. Din victoria lui Enea au decurs întemeierea Romei, aceea a Imperiului şi aceea a autorităţii papale. Exprimarea foarte concentrată, în puţine cuvinte, a unui şir de întîmplări istorice şi literare, dublată de stilul aluziv, complică descifrarea versurilor. 28. Andovvi poi lo Vas d’elezïone, „A mers apoi acolo Sfîntul Pavel, pentru a duce alinare acelei credinţe care e începutul căii spre mîntuire” (v. 28-30). Pe lumea cealaltă a mai fost şi Sfîntul Pavel (definit în Faptele Apostolilor 9, 15 ca fiind Vasul ales, instrument predilect al Domnului), pentru a revigora acţiunea creştinismului. Sfîntul Pavel îşi prezintă astfel călătoria prin lumea de apoi: „Cunosc un om în Cristos care, acum patrusprezece ani, a fost răpit pînă în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie), a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte, cari nu se pot spune, şi pe cari nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (A doua epistolă către Corinteni 12, 2-4). 31. Ma io, perché venirvi? o chi ‘l concede? „Dar eu de ce să vin acolo? sau cine mi-o permite? Eu nu sînt Enea, eu nu sînt Pavel: demn de asta nici eu, nici altul nu mă crede. Fiindcă dacă mă las pe seama drumului, mă tem ca mersul să nu fie o nebunie: eşti înţelept; pricepi mai bine decît ştiu eu s-o spun’” (v. 31-36). „În mai multe rînduri, în Divina Comedie, Dante îşi manifestă înalta conştiinţă pe care o are în legătură cu sine şi cu misiunea care i-a fost încredinţată; dar aici, în această dezbatere severă şi frămîntată cu sine însuşi, vedem cît de profundă e umilinţa sa, în faţa idealurilor supreme în care crede. Imperiul şi Biserica se înalţă gigantice în faţa lui, în persoana lui Enea şi a Sfîntului Pavel, pentru a-i mărturisi despre caracterul providenţial al cursului istoriei. În faţa acestor două centre de greutate ale voinţei lui Dumnezeu pe pămînt, Poetul are sentimentul acut al mărunţeniei sale omeneşti” (Panaitescu). „«Io non Enea, io non Paulo sono»: un vers răsunător, care are toată forţa emblematică a versurilor-cheie din Comedie. Cele două nume proprii, nu întîmplător evitate mai înainte (cele două personaje sînt indicate în discursul precedent prin perifraze: di Silvio il parente, lo Vas d’elezione), dobîndesc un relief puternic, pline de toată istoria lor providenţială, prin care fiecare dintre ele este semnul unei lumi întregi (lumea păgînă culminînd cu Imperiul şi cea creştină exprimată prin Biserică). În faţa lor apare umil creştinul de rînd, păcătos, pe care îl reprezintă Dante, dar care totuşi – după cum se pricepe de-aici – va putea fi făcut demn de-un privilegiu asemănător” (Chiavacci Leonardi). 37. E qual è quei che disvuol ciò che volle „Şi cum e acela care nu mai vrea ceea ce-a vrut şi cu noi gînduri îşi schimbă părerea, astfel că de ce-a-nceput se rupe, aşa m-am făcut eu pe acea coastă întunecoasă, fiindcă, tot meditînd, mi-am mistuit elanul care la-nceput a fost aşa de vajnic” (v. 37-42). Frămîntat de-atîtea gînduri, am ajuns să-mi schimb prima hotărîre, în mijlocul confuziei create în mintea mea. „Motivele pe care le exprimă Dante vor fi interpretate de Virgiliu ca semn de laşitate: în schimb nouă ne pot apărea ca indispensabile semne de înţelepciune şi reflexivitate, dacă le includem în contextul conştiinţei poetului, căruia nu i s-a explicat limpede, cum se va întîmpla ulterior, că această călătorie, la fel ca şi cele ale lui Enea şi Pavel, aparţin unei ordini providenţiale. Ezitarea poetului îl va determina pe Virgiliu să-i clarifice raţiunile morale şi religioase ale călătoriei: nu un gest nemotivat şi temerar, prin urmare, ci un eveniment care depăşeşte persoana călătorului şi face din el instrumentul ales de Dumnezeu pentru o misiune înaltă: Dante se consideră şi instrumentul literar al acestui scop, fiindcă mai mult decît protagonistul excepţionalei aventuri, el este scriba Dei, scribul, cel ce transcrie o experienţă care, la vîrful ei, aşază divinitatea” (T. Di Salvo). 43. «S’i’ ho ben la parola tua intesa», „‘Dacă ţi-am înţeles bine vorba’, a răspuns cu mărinimie acea umbră, ‘sufletul ţi-e lovit de laşitate; care de multe ori pe om îl împiedică, încît de la fapte onorabile îl întoarce, ca pe-un animal care se sperie de umbra sa. Pentru ca de teama asta să te eliberezi, îţi voi spune de ce-am venit şi ce-am înţeles în prima clipă cînd de tine m-am îndurerat” (v. 43-51). Dacă am înţeles corect, eşti cuprins de laşitate, un defect foarte răspîndit, care îi împiedică pe oameni să acţioneze, aşa cum animalele se sperie de propria lor umbră. Dojana lui Virgiliu e calibrată între o atenuantă („dacă”) şi o agravantă („laşitate”), pentru a-l determina pe Dante să pornească la drum. 52. Io era tra color che son sospesi, „Eu eram printre cei suspendaţi, cînd m-a chemat o doamnă aşa de fericită şi frumoasă, încît i-am cerut să-mi poruncească” (v. 52-54). Eu, Virgiliu, eram în Limb, în locul unde păcătoşii sînt suspendaţi între dorinţa de a-l vedea pe Dumnezeu şi speranţa neîmplinită a acestei dorinţe. O doamnă minunată, coborîtă din Paradis, mi s-a adresat şi eu îndată m-am pus în slujba ei. Descrierea Beatricei se include în preceptele curentului Dolce Stil Novo, unde femeia are o frumuseţe angelică, este ghidul spiritual al bărbatului şi reprezintă, de fapt, legătura de credinţă a muritorului de rînd cu divinitatea. 55. Lucevan li occhi suoi più che la stella; „Străluceau ochii ei mai tare decît o stea; şi a început să-mi spună suavă şi blîndă, cu voce de înger, pe graiul ei: ‘o, nobil suflet mantovan, a cărui faimă încă pe lume durează şi va dura cît va exista lumea îndepărtată” (v. 55-60). Ochii îi străluceau ca stelele şi avea o voce îngerească, atunci cînd l-a lăudat pe Virgiliu pentru faima poeziei sale, care dăinuie după moartea sa trupească şi va dăinui în eternitate. „Discursul începe – aşa cum s-a observat din cele mai vechi timpuri – după schema retorică clasică, prin captatio benevolentiae, adică prin lăudarea interlocutorului pentru a-i obţine consensul. Totuşi acest topos dobîndeşte aici o valoare specială de amabilitate gratuită, faţă de cineva care se află într-o poziţie inferioară, întrucît Beatrice nu avea nevoie nicidecum să cucerească bunăvoinţa lui Virgiliu” (Chiavacci Leonardi). 61. l’amico mio, e non de la ventura, „Prietenul meu, dar nu şi al sorţii, pe coasta golaşă e aşa de tare împiedicat în calea sa, încît s-a întors de spaimă; şi mă tem ca nu cumva să fie de tot rătăcit, fiindcă i-am venit tîrziu în ajutor, din cele ce le-am auzit despre el în ceruri” (v. 61-66). Prietenul îndrăgit de mine, nu şi de soartă – adică prietenul meu nenorocit – a fost oprit în ascensiunea sa către virtute; mă tem să nu fi pierdut calea cea dreaptă, căci am întîrziat să-l ajut, din cîte am auzit în Paradis. 67. Or movi, e con la tua parola ornata „Acum du-te şi, cu vorba ta împodobită şi cu iscusinţa ajută-l să scape, încît să fiu consolată. Eu sînt Beatrice, care te rog să mergi; vin din locul unde tînjesc să mă întorc; iubirea m-a mişcat şi ea mă face să-ţi grăiesc” (v. 67-72). Numele femeii e precizat abia spre finalul replicii, pentru a-i da un impact sporit. Este vorba despre Beatrice, fiica lui Folco Portinari, moartă la vîrsta de 24 de ani, în 1290, personaj principal al povestirii danteşti despre iubirea sa adolescentină, Vita Nuova. „Acestei persoane, care deja a reprezentat pentru el evocarea sensibilă a realităţilor suprasensibile, Dante îi încredinţează în poem propria sa mîntuire, înfăţişînd în ea ceea ce-l conduce pe om, dincolo de limitele stabilite de natură, spre fericirea eternă, adică – în sens larg – graţia divină sau, cum înţeleg cei mai mulţi, ştiinţa lucrurilor divine. Ea este aşadar, ca şi Virgiliu, o figură, adică totodată o realitate istorică şi un simbol, în maniera realităţilor din Vechiul Testament. Deşi reprezentînd, după cum va apărea fără dubiu la sfîrşitul Purgatoriului, o realitate care o transcende, Beatrice nu încetează niciodată să fie ea însăşi, îndemnînd sufletul lui Dante spre aceeaşi teamă şi emoţie ca în zilele florentine, la fel cum Virgiliu îi provoacă strigătul de iubire «în marea pustietate». În această înnodare, care îmbină evenimentul pămîntean şi cel divin, stă marea forţă de invenţie a lui Dante” (Chiavacci Leonardi). 73. Quando sarò dinanzi al segnor mio, „Cînd voi fi în faţa Domnului, pe tine te voi lăuda adesea’. A tăcut atunci şi-apoi am început eu: ‘O, doamnă a virtuţii, singura prin care specia umană depăşeşte orice conţinut al cerului ce are cercuri mai mici” (v. 73-78). Beatrice îi promite lui Virgiliu că, în schimbul eforturilor de călăuză prin lumea de-apoi, ea îi va elogia numele în faţa lui Dumnezeu – maxim de răsplată pe care un suflet damnat şi-l poate dori. Poetul latin îi răspunde cu un elogiu fierbinte. Cuvintele sale – „O, doamnă a virtuţii, singura prin care…” – pot avea două înţelesuri diferite, în funcţie de legăturile sintactice realizate în cadrul versului. a) Doar prin doamna virtute se pot înălţa oamenii deasupra condiţiei lor (incluse în cerul Lunii, care se învîrte în cercul cel mai strîmt). b) Doar prin teologie, care este doamna virtuţii, specia umană se înalţă de la lucrurile pămînteşti, oamenii muritori îşi depăşesc condiţia. „Dar e preferabilă prima explicaţie: doar virtuţile ne fac superiori faţă de celelalte fiinţe, iar virtuţile elogiate nu sînt acelea teologice, ci acelea umane, de care Beatrice a fost împodobită în timpul vieţii, după cum de mai multe ori ni se spune despre ea în Vita nuova” (T. Di Salvo). 79. tanto m’aggrada il tuo comandamento, „Atît mi-e de plăcută porunca ta încît, chiar începînd deja s-o îndeplinesc, aş crede că am întîrziat; nu e nevoie de alte cuvinte pentru a-mi lămuri dorinţa ta. Dar spune-mi motivul pentru care nu te temi să cobori aici, în centrul universului, din Paradisul unde arzi de nerăbdare să revii’” (v. 79-84). Cu alte cuvinte: simpla bucurie a virtuţii mi-e suficientă pentru a-ţi da ascultare, nu am nevoie de alte promisiuni şi recompense. Pe de altă parte, Infernul se află – spaţial – în măruntaiele Pămîntului, care la rîndul lui se află în centrul lumii ptolomeice, aşa cum a descris-o Dante. Este de înţeles mirarea lui Virgiliu că un suflet mîntuit poate avea îndrăzneala de-a coborî în Infern. 85. “Da che tu vuo’ saver cotanto a dentro, „‘De vrei să ştii în profunzime, ţi-o voi spune pe scurt’, mi-a răspuns, ‘de ce nu mă tem să vin aici înăuntru. Trebuie să te temi doar de acele lucruri care au puterea de-a le dăuna altora; de celelalte nu, fiindcă nu sînt înfricoşătoare. Eu sînt făcută de Dumnezeu, semnul milei sale, în aşa măsură că mizeria voastră nu mă atinge, nici flacăra acestui incendiu nu mă arde” (v. 85-93). „De fapt întrebarea lui Virgiliu care, aşa cum e formulată, pare complet inutilă, ascunde alta, mai justificată şi mai indiscretă, adică aceasta: «cum de tu, suflet mîntuit, te îngrijeşti atît de mult de prietenul acesta al tău – un păcătos – încît nu te temi să cobori în Infern?» Beatrice, de fapt, arată că a înţeles bine, răspunzîndu-i, nu doar întrebarea explicită, ci şi pe cea implicită şi subînţeleasă” (S.A. Chimenz). Trebuie să ne temem doar de lucrurile care au puterea de-a ne face vreun rău. Dar Beatrice, fiind deja mîntuită în Paradis, e mai presus de chinurile infernale, care n-au cum să o afecteze. În plan alegoric, teologia nu poate fi îngenuncheată de puterile întunericului. 94. Donna è gentil nel ciel che si compiange „E o nobilă doamnă în cer, care se frămîntă pentru acest obstacol [de care s-a lovit Dante] unde eu te trimit [să-l ajuţi], încît aspra rînduială acolo sus o înduplecă. Aceasta a chemat-o pe Lucia şi i-a spus: - Acum devotatul tău are nevoie de tine, iar eu pe seama ta îl las. Lucia, duşmana oricărei cruzimi, s-a pornit şi a venit la locul unde eram şezînd cu bătrîna Rahela” (v. 94-102). Însăşi Sfînta Fecioară, din Paradis, e îndurerată văzîndu-l pe Dante cum e atacat de cele trei fiare. Ea are puterea de-a schimba regulile din lumea de Dincolo şi o trimite pe Lucia, ca mesager, la Beatrice. Construcţia echivalentă a conflictului este evidentă. În cîntul I Dante a fost agresat de trei animale sălbatice (leopardul, leul şi lupoaica), în cîntul II îi vin în ajutor trei doamne din ceruri (Sfînta Maria, Sfînta Lucia şi Beatrice). 103. Disse: — Beatrice, loda di Dio vera, „A spus: - Beatrice, tu, adevărata laudă a lui Dumnezeu, de ce nu-l ajuţi pe cel ce te-a iubit aşa de mult, încît a ieşit pentru tine din ceata umană? n-auzi oare durerea plînsului său? nu vezi oare moartea sufletească pe care o înfruntă pe rîul păcatului, aşa de învolburat încît nici apa mării nu-l întrece?” (v. 103-108). Beatrice e motiv de laudă a lui Dumnezeu, întrucît e înzestrată cu numeroase virtuţi spirituale, ce dovedesc indirect puterile creatoare divine, sau întrucît simbolizează teologia, ştiinţă ce studiază lucrurile sfinte. Ea e trimisă în sprijinul păcătosului care se frămîntă printre ispitele primejdioase. 109. Al mondo non fur mai persone ratte „Pe lume n-au fost vreodată persoane grăbite să-şi caute interesul ori să fugă de pagubă, ca mine, după asemenea cuvinte pronunţate, am venit aici jos de pe tronul meu fericit, încrezîndu-mă în vorba ta onestă, care te onorează pe tine şi pe cei ce-au auzit-o’” (v. 109-114). Nimeni nu şi-a urmat interesul ori nu şi-a evitat paguba, în viaţă, cu atîta grabă cum s-a năpustit Beatrice să-l ajute pe Dante. I s-a adresat lui Virgiliu, fiindcă era reputat pentru „vorba sa onestă”. „Se reafirmă aici care este calitatea vorbirii lui Virgiliu, aceea care îl face să fie preferat. Frumuseţea şi demnitatea acestei vorbiri poetice, nicidecum valorile ei externe, influenţează sufletul omului şi-l conving să părăsească răul, de dragul binelui” (Chiavacci Leonardi). Trebuie remarcat jocul de cuvinte, bazat pe figura etimologică: „vorba onestă onorează” (Umberto Bosco). 115. Poscia che m’ebbe ragionato questo, „După ce mi-a spus acestea, ochii strălucitori în lacrimi i-a aţintit spre mine, drept care m-a făcut să pornesc mai degrabă; şi am venit la tine, cum ea a vrut; te-am luat din faţa acelei fiare, care ţi-a împiedicat drumul scurt spre frumosul munte” (v. 115-120). Beatrice cu ochii plini de lacrimi reflectă “actul iubitei şi al femeii, în cea mai înaltă măsură; după ce te-au rugat pentru orice lucru pe care şi-l doresc, ele îndată lăcrimează, arătînd prin asta ce arzătoare le e dorinţa” (Boccaccio). 121. Dunque: che è? perché, perché restai, „Aşadar ce-i? de ce, de ce zăboveşti? de ce atîta laşitate în inimă legeni? de ce îndrăzneală şi ardoare n-ai? cînd asemenea trei doamne binecuvîntate se îngrijesc de tine, la curtea cerului, iar vorba mea atîta bine îţi promite?’” (v. 121-126). Rafala de întrebări dure, repetate, e destinată să înfrîngă opoziţia lui Dante şi să-l îndemne la drum. „Terţina se articulează în interogaţii: de fapt în îndemnuri, în invitaţii la graba vigilentă, acum, de cînd Dante a aflat că pe drumul său e condus de trei doamne, trei înalte creaturi din Paradis, de la curtea cerească, aproape trei paladini ai împăratului, pregătiţi să-l ajute şi să-l apere pe cel ce le-a fost încredinţat de către stăpîn. Deasupra lui însuşi, Dante trebuie s-o ştie, se află divinitatea care îl investeşte cu datoria nu numai de-a se elibera de păcat, ci şi de-a ajuta omenirea care trăieşte în eroare să reconstituie povestea valorilor ce conduc spre justiţia pămîntească şi fericirea cerească” (T. Di Salvo). 127. Quali fioretti dal notturno gelo „Precum florile, de gerul nopţii înclinate şi închise, după ce soarele le înălbeşte, se înalţă toate deschise pe tulpina lor” (v. 127-129). Comparaţia cu florile atinse de gerul nopţii, care sub razele soarelui se îndreaptă şi se deschid, este de factură stilnovistă, prin delicateţea ei, şi i-a inspirat pe numeroşi poeţi după Dante. În această figură stilistică se include „ceva care atestă o boală tocmai depăşită: Dante se poate compara cu un convalescent. Priviţi acele flori: sînt graţioase şi fragile, iar primele raze de soare nu fac decît să le înălbească, de parcă n-ar fi în stare să suporte intensitatea culorilor; revine elanul vital şi se manifestă în acea deschidere, acea dilatare avidă a corolei, ca o îmbătare la lumina noii zile, a noii vieţi; dar acele corole aşa avide să se extindă par să contraste cu tulpina lor subţire” (Chimenz). 130. tal mi fec’ io di mia virtude stanca, „Aşa m-am făcut eu cu virtutea mea obosită, şi atîta curaj mi-a umplut inima, încît am început ca omul hotărît: ‘Vai, cît de miloasă e cea care m-a ajutat! şi tu ce suflet nobil, fiindcă ai urmat îndată cuvintele adevărate pe care ţi le-a spus! Tu mi-ai umplut aşa de mult inima de dorinţa să vin, cu vorbele tale, încît m-am întors iarăşi la prima voinţă” (v. 130-138). Şirul de întrebări mustrătoare, adresate de Virgiliu, îşi primeşte răspunsul într-un şir de exclamaţii de recunoştinţă, din partea lui Dante. „Terţina este un imn de gratitudine către Beatrice şi Virgiliu, care îl ajută în procesul său spre mîntuire: exclamaţia e legată de plinătatea sentimentului care face imposibil un discurs extins şi elaborat cu înţelepciune” (T. Di Salvo). 139. Or va, ch’un sol volere è d’ambedue: „Acum du-te înainte, fiindcă o singură voinţă sîntem amîndoi: tu călăuză, tu stăpîn şi tu învăţător’. Aşa i-am spus; şi după ce s-a pus în mişcare, am intrat pe drumul aspru şi împădurit” (v. 139-142). „În hotărîrea lui Dante – pe care el o adoptă numai atunci cînd în spatele său, direct sau indirect, simte prezenţa lui Dumnezeu, iar în faţa sa întrezăreşte o datorie religioasă, o misiune – nu există tonul entuziast al călătorului romantic, care e exaltat de perspectiva aventurilor eroice, ci acela sever al omului care înfruntă un «drum aspru şi împădurit», cu un sentiment de bărbătească acceptare, aşa cum face acela care simte că e un fel de datorie pe care trebuie s-o îndeplinească şi pentru care are de dat socoteală celui ce i-a încredinţat o asemenea misiune. Îl ajută prezenţa activă a unei călăuze, care trebuie şi poate să-l înveţe tot ceea ce va avea de făcut în timpul călătoriei” (T. Di Salvo). Laszlo Alexandru
| ||
