 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. La poarta Purgatoriului (Purgatoriu IX)
1. La concubina di Titone antico «Concubina bătrînului Titon deja sclipea la răsărit, ieşită din braţele tandrului său prieten; fruntea-i strălucea de nestemate, puse în forma bestiei reci care, cu coada, loveşte lumea; şi noaptea făcuse doi paşi la urcare în locul unde eram, iar al treilea-şi pleca în jos aripile; cînd eu, care-aveam cu mine ce avea şi-Adam, învins de somn, pe iarbă am căzut, acolo unde toţi cinci şedeam» (v. 1-12). Aurora, zeiţa zorilor, s-a desprins din braţele iubitului ei Titon şi, pe pămînt, şi-a făcut apariţia la răsărit. Fruntea îi sclipea de la stelele-pietre preţioase, dispuse în formă de Scorpion. În Purgatoriu noaptea făcuse deja doi paşi (trecuseră două ore) şi era pe cale să-l încheie pe al treilea. În acel moment Dante, care încă era viu, avea cu sine trupul lui Adam, a fost copleşit de somn şi s-a prăvălit în iarbă, alături de ceilalţi patru însoţitori ai săi, Virgiliu, Sordello, Nino Visconti şi Corrado Malaspina. “Reflecţiile care treptat apar în text despre timpul necesar ascensiunii spre Paradis nu se referă la orologiul exterior, ci subliniază diviziunile ritmului intern. (...) Optica de interpretare a începutului de cînt este aceasta: pentru Dante, vizitatorul lumii de dincolo, era ora 9 seara, pentru Dante, care îşi aminteşte călătoria şi scriind se află în Italia, ora corespunzînd celei de seară din emisfera opusă este în zori. De aici comparaţia mitologică” (T. Di Salvo). “Este a doua auroră descrisă de Dante în Purgatoriu. Prima era impregnată de culoarea lucrurilor închipuite în dulcea culoare de safir oriental, aceasta în schimb este mai preţioasă în alegerea elementelor astronomice, care îi fac mai dificilă interpretarea. Dar dacă atenţia ni se îndreaptă spre imaginea vizuală şi poetică, dificultăţile dispar îndată şi se înţelege că, deschizîndu-şi cîntul cu figura unei tinere care se înfrumuseţează, Dante a vrut să sugereze bucuria noilor adevăruri şi frumuseţi pe care se pregăteşte să le admire: este aproape o nouă renaştere, în care prevalează sensul de blîndeţe, avantajul tinereţii asupra bătrîneţii, strălucirea stelelor ce par nestemate. (...) Aurora l-a răpit pe Titon (fratele lui Priam) şi s-a măritat cu el, obţinîndu-i din partea lui Zeus nemurirea, dar nu şi eterna tinereţe. Noaptea e personificată prin imaginea femeii care umblă cu paşi înaripaţi, înţelegînd prin paşi orele, şase în urcare pînă la miezul nopţii, şase în coborîre; întrucît a făcut deja trei paşi la urcare, este cam nouă seara în Purgatoriu, pe cînd la antipozi, în Italia, răsar zorii de zi. La metafora paşilor se adaugă alta, inspirată din imaginea mitologică a orelor înaripate: al treilea-şi pleca în jos aripile” (E.A. Panaitescu). “Potrivit mitului, Aurora nu-l părăsea pe iubitul ei, Titon, decît dimineaţa, cînd se ridica din pat pentru a le aduce oamenilor lumina” (Chiavacci Leonardi). 13. Ne l’ora che comincia i tristi lai «La ora cînd îşi începe rîndunica tristele cîntece spre dimineaţă, poate în amintirea vechilor nefericiri, şi cînd mintea noastră, desprinsă de carne şi mai liberă de gînduri, în viziunile ei e ca divină, în vis mi s-a părut că văd plutind pe cer un vultur cu pene de aur, cu aripi întinse şi gata să coboare» (v. 13-21). În zorii zilei, rîndunica începe să cînte cu tristeţe, amintindu-şi probabil nenorocirile ei de odinioară. Tot atunci mintea oamenilor zboară mai uşor, detaşată de greutăţile zilei şi predispusă la ghicirea viitorului. În aceste împrejurări i-a apărut poetului în vis un vultur care plutea pe cer, pregătindu-se să coboare spre el. “Dante, inspirîndu-se din Ovidiu (Metamorfoze, VI, v. 412 sqq.), aminteşte mitul Filomelei şi al lui Procne, două surori transformate de zei, prima în privighetoare, a doua în rîndunică (...), în urma ospăţului pregătit de Procne soţului Tereus cu carnea copilului lor, pentru a răzbuna trădarea lui cu Filomela” (E.A. Panaitescu). “După concepţia medievală, atunci cînd mintea omului e liberă de grijile materiale şi e mai puţin ocupată de viaţa intelectivă, urmînd calea ciudată a visului, are adeseori posibilitatea de a ghici viitorul cu o anumită precizie” (E.A. Panaitescu). “Din nou o metaforă mitologică, şi aceasta elaborată la fel ca precedenta cu multă grijă şi atenţie retorică, potrivit unui model pe care Dante l-a preluat din poezia provensală şi care e prezent şi în rimele pietroase. Atît această metaforă, cît şi cea dinainte (cu Aurora) şi cea de apoi (cu Ganimede) corespund unui gust de clasicism medieval, unei nevoi de redispunere a trecutului mitic, dar semnificativ, într-un prezent care se modelează după acela, atunci cînd îşi propune să creeze o atmosferă ieşită din comun, aproape incredibilă” (T. Di Salvo). “Dante descrie aici un vis care îndată se va dovedi simbolic pentru ceea ce se întîmplă în realitate. Alte două vise cu caracter sacru şi divinator ca acesta, tot aşa avute înaintea zorilor, vor fi povestite ulterior în Purgatoriu (XIX, 1-33; XXVII, 94-108); trei în total, aşadar, şi plasate în momente-cheie, din nouă în nouă cînturi: primul, acesta, la intrarea în Purgatoriu, al doilea, la trecerea spre ultima parte a Purgatoriului (cfr. XVII, 91-139); al treilea, înainte de intrarea în Eden. Cele trei vise apar astfel ca un element structural, cu care Dante a vrut să-şi marcheze a doua cantică” (Chiavacci Leonardi). 22. ed esser mi parea là dove fuoro «şi mi s-a părut că sînt acolo unde au fost lăsaţi de Ganimede tovarăşii săi, cînd a fost răpit în supremul consistor. În sine mă gîndeam: ‘Poate că acesta se năpusteşte doar aici, după obicei, şi poate altunde nu pune preţ de-a răpi cu ghearele’. Apoi mi s-a părut că, după ce s-a rotit puţin, s-a prăvălit groaznic ca fulgerul şi pe mine m-a înhăţat în sus pînă la foc» (v. 22-30). Dante a avut impresia că se află pe muntele Ida, unde Ganimede şi-a părăsit prietenii, cînd a fost luat de un vultur şi dus să-i servească pe zei în Olimp. Poetul şi-a zis că poate vulturul numai din acest unic loc îi răpeşte pe muritori, căci alte ţinuturi nu sînt demne de asemenea cinste. Apoi i s-a părut că vulturul s-a învîrtit pe cer, s-a năpustit fulgerător asupra lui, l-a înşfăcat şi l-a luat sus pînă la sfera de foc. “Ganimede, fiul lui Troo, regele Troiei, pe cînd se afla la vînătoare pe muntele Ida în Troade, a fost răpit de Zeus, care se transformase în vultur şi a fost dus în ceruri, unde a devenit paharnic la banchetele zeilor (Ovidiu, Metamorfoze, XI, v. 756). Există diverse interpretări legate de vultur. Unii critici îl consideră o reprezentare a Imperiului, amintind faptul că şi vulturul lui Iustinian porneşte în zbor de pe munţii din apropierea Troiei (Paradis, VI, v. 6) (...). «Dar asta nu exclude ca vulturul să fie o prefigurare a Sfintei Lucia, fiindcă în timp ce pasărea îl răpeşte pe Dante spre sfera focului, care se află între pămînt şi cerul lunii, femeia îl duce într-adevăr pînă în pragul Purgatoriului» (Porena). Mattalia observă că acţiunile vulturului şi ale Luciei sînt «sincronizate şi paralele una faţă de cealaltă; identică e direcţia (în sus): ni se pare evidentă alegoria privind funcţia complementară a celor două magisterii: temporal (Imperiul) şi spiritual (Biserica)». La mîntuirea finală omul ajunge cu ajutorul – şi prin intermediul legilor – autorităţii imperiale: de aceea Poetul apropie vulturul şi pe Lucia, pentru a sugera că Biserica şi Imperiul trebuie să acţioneze concomitent, chiar dacă apoi subliniază că pecetea finală poate veni doar din partea Bisericii: de fapt dacă vulturul şi Lucia fac acelaşi gest, primul anticipează doar în vis ceea ce femeia îndeplineşte apoi în realitate, ducîndu-l pe Dante la intrarea în Purgatoriu” (E.A. Panaitescu). Personajul Dante “încearcă să înţeleagă motivul prezenţei vulturului în acele ţinuturi înalte şi crede că îl găseşte în semnificaţia simbolică a scenei: doar de pe vîrful muntelui Ida, adică din Imperiul al cărui simbol este muntele Ida, omul poate şi trebuie să pornească în zbor, dacă vrea să urce şi să găsească divinitatea. Nu pot aspira la asemenea privilegiu regatele sau comunele: orice tentativă în sensul respectiv este destinată eşecului; de aici dispreţul vulturului pentru locurile care nu sînt marcate de divinitate şi elevate la o finalitate sacră” (T. Di Salvo). 31. Ivi parea che ella e io ardesse; «Acolo mi se părea că el şi cu mine ardem; şi incendiul închipuit aşa m-a prăjit, încît somnul mi s-a sfîşiat. La fel şi Ahile s-a regăsit, cu ochii treji rotiţi împrejur şi neştiind unde se află» (v. 31-36). În acel punct călătorul a avut impresia că a luat foc, împreună cu vulturul care l-a transportat. Datorită căldurii, s-a trezit. La fel de dezorientat şi-a revenit odinioară Ahile din somn. “În vis Dante adună senzaţii şi presimţiri din realitate: îndată va spune că s-a trezit pe cînd soarele era sus de două ore: căldura solară, reală, şi căldura sferei focului, visată, acoperă acelaşi eveniment, trezirea poetului în soarele dimineţii” (T. Di Salvo). “Din cîte povesteşte Staţiu (Ahileida, I, v. 104 sqq.), Thetis, ştiind că fiul ei Ahile urma să moară în războiul din Troia, pe cînd dormea l-a dus pe insula Skyros; aici Ahile a trăit travestit în femeie, printre fetele regelui Lycomedes, pînă cînd printr-o viclenie Ulise şi Diomede l-au obligat să participe la războiul din Troia” (E.A. Panaitescu). “Tehnica reprezentării visului nu este cea, oarecum modernă, a descrierii unor fragmente de realitate, aparent fără legătură între ele sau chiar foarte îndepărtate, sau amestecate într-o ordine ce pare ba reală, ba absurdă şi fantastică: aici totul este coerent şi logic şi se desfăşoară într-un ritm temporal ce nu admite pauze şi salturi. Tot visul este condus de verbul parea, folosit de patru ori (v. 19, 22, 28, 31), care ar trebui să transmită impresia evenimentelor visate: dar ele, în momentul cînd ajung în pagină, au toată dimensiunea realităţii, atît în ansamblu, cît şi în detalii” (T. Di Salvo). 37. quando la madre da Chirón a Schiro «cînd mama l-a dus de la Chiron pe ascuns la Skyros, pe cînd îi dormea în braţe, de unde apoi grecii l-au luat; cum eu am tresărit, cînd de pe faţă mi-a fugit somnul şi-am îngălbenit, ca omul care, înspăimîntat, îngheaţă» (v. 37-42). Mama lui Ahile l-a transportat pe acela în somn pînă pe insula Skyros, la fel cum Sfînta Lucia (prevestită de vulturul visat) l-a dus pe Dante în somn pînă la poarta Purgatoriului. “Punctul de plecare este spaima lui Dante, uimirea lui, cînd dimineaţa, la deşteptare, se pomeneşte în alt loc decît cel în care a adormit. Dar lui Dante nu-i ajunge simpla adnotare: faptul excepţional, extraordinar, ce presupune intervenţia unor puteri străine, pe care Dante încă nu le cunoaşte şi de aceea se tulbură şi se sperie, nu găseşte un echivalent în toate experienţele sale. Însă îl află în acel depozit al tuturor experienţelor, care sînt textele literare: ele îi oferă exemplele, prin intermediul cărora îşi poate defini şi reprezenta complexa stare sufletească. Realitatea cotidiană, întîlnindu-se cu literatura, nu doar este definită şi clarificată, ci devine transcrierea unor norme ce sînt eterne şi etern valabile, semnificative” (T. Di Salvo). “Dante pare să sublinieze mai ales uluirea eroului grec, pentru a pune în evidenţă propria sa uimire şi pentru a sugera astfel propria sa imagine, ca un nou Ahile, un erou modern şi creştin (după Momigliano, niciodată n-a mai fost Dante aşa de măreţ), dispus la eroismul unor încercări grele şi frămîntate. Însă acolo unde faptele de vitejie ale lui Ahile au fost realizate cu arme materiale, el le va folosi pe cele spirituale, şi mai ales prin umilinţă: totuşi este necesar să amintim că Poetul e transportat în sus, la fel ca şi Ganimede odinioară de Zeus, de către un trimis din ceruri, adică, după cum notează Lesca, în ambele cazuri aceeaşi divinitate înalţă sufletele oamenilor pînă la contemplarea de sine. Astfel mitul lui Ganimede şi eroismul lui Ahile folosesc la prevestirea spiritualizării noului erou, Dante, care însă pune mai ales pe seama lui Dumnezeu gratuitatea vocaţiei unei asemenea înalte chemări” (E.A. Panaitescu). 43. Dallato m’era solo il mio conforto, «Alături îmi era doar sprijinul, şi soarele era sus de peste două ceasuri, iar chipul îmi era spre mare întors. ‘Nu te teme’, a zis stăpînul, ‘stai liniştit că am ajuns unde trebuie: nu strînge vlaga, ci las-o liberă» (v. 43-48). Lîngă Dante se mai afla doar Virgiliu, ceilalţi trei dispăruseră. Soarele se ridicase de peste două ore (trecuse de ora opt). Privirea poetului se îndrepta spre mare, întrucît marginile vîlcelei nu-i mai îngrădeau ochii. Călăuza l-a îndemnat să nu se teamă, ci să-şi întărească speranţa, fiindcă au ajuns la locul dorit. “În locul spaimei, care pînă acum obişnuia să-i împiedice sau să-i stingă tensiunea interioară, Dante este acum îndemnat să recurgă la forţa deciziilor, întemeiate pe siguranţa sufletească provenită din speranţă” (T. Di Salvo). 49. Tu se’ omai al purgatorio giunto: «Ai ajuns deja la Purgatoriu: vezi acolo piatra care-l strînge; vezi intrarea acolo unde pare ştirbită» (v. 49-51). Se puteau zări deja stîncile ce înconjoară Purgatoriul, întrerupte într-un loc de o spărtură. “Prima imagine a Purgatoriului propriu-zis, la care Dante a ajuns în zbor (visul a fost anticiparea sa: îndată va fi limpezit şi modul cum a zburat) este acest perete stîncos, de care se poate trece printr-o crăpătură. Este evidentă şi limpede semnificaţia alegorică: stînca indică asprimea şi duritatea vieţii de penitenţă, deschizătura foarte strîmtă arată că sufletul poate pătrunde acolo, dar străduindu-se şi eliberîndu-se de multe greutăţi carnale, de mult confort pămîntesc” (T. Di Salvo). 52. Dianzi, ne l’alba che procede al giorno, «Mai devreme, în zorii ce precedă ziua, cînd sufletul dormea în tine, peste florile care împodobesc roată, a venit o doamnă şi-a spus: “Eu sînt Lucia: lăsaţi-mă să-l iau pe acesta care doarme, aşa-l voi ajuta în calea sa”. Sordello a rămas şi celelalte suflete nobile; ea te-a luat şi, cînd ziua s-a luminat, a venit sus; iar eu pe urmele ei» (v. 52-60). Dante a aflat de la Virgiliu că, în timpul somnului, în vîlceaua acoperită de flori a venit o doamnă care s-a prezentat ca fiind Sfînta Lucia şi s-a oferit să-l ia pe călătorul adormit, pentru a-l ajuta pe calea sa de ascensiune. Astfel au ajuns pînă acolo cei doi poeţi. “Este a doua oară cînd Sfînta Lucia intervine în favoarea lui Dante (cfr. Infern, II, v. 100 sqq.), din nou ca simbol al harului luminator” (E.A. Panaitescu). “Lucia vine în ajutor odată cu zorii zilei şi, între cele două fapte, al sfintei care dăruieşte harul luminator şi zorii ce redau lumina zilei, există o strînsă legătură, de parcă faptele naturale şi cele spirituale ar fi puse în mişcare de aceeaşi intenţie şi ar urmări acelaşi ţel. Acesta este un exemplu al modului de a vedea al medievalilor: mereu global. În aceeaşi globalitate se includ lumina blîndă, care se răspîndeşte în zori asupra lucrurilor şi felul graţios în care se prezintă femeia: înfloresc la o nouă viaţă plantele din vîlcea, se împodobeşte cu noi flori ideale conştiinţa pelerinului, prin sosirea sfintei” (T. Di Salvo). 61. Qui ti posò, ma pria mi dimostraro «Aici te-a lăsat, dar mai întîi mi-au arătat ochii ei frumoşi acea intrare deschisă; apoi ea şi somnul laolaltă s-au dus’. Ca omul ce-n frămîntări se limpezeşte şi-şi mută în confort spaima, după ce adevărul i s-a descoperit, m-am schimbat eu; şi cum m-a văzut lipsit de griji călăuza mea, spre ziduri s-a pornit, iar eu în urma sa la deal» (v. 61-69). Sfînta Lucia l-a lăsat acolo pe Dante, iar lui Virgiliu i-a indicat din priviri poarta Purgatoriului. Pelerinul s-a deşteptat după plecarea doamnei din ceruri. Auzind aceste lucruri, Dante s-a liniştit şi, astfel reconfortat, cei doi au pornit să intre în Purgatoriu. “Analizînd amploarea poetică a primei părţi a cîntului, se observă mai întîi prevalenţa unui ton puternic – într-o viziune solemnă, ce redă uluirea şi entuziasmul lui Dante, în faţa caracterului grandios al celor ce se întîmplă –, a unui sens de sacralitate magică, extins asupra figurii vulturului coborît din înălţimile cerului. Odată cu apariţia Luciei, tonul devine mai persuasiv, mai delicat, într-o bucurie interioară, care se naşte din amintirea recunoscătoare a acelui eveniment solemn, amintire care se preschimbă în cuvinte dulci, în imagini proaspete: este deschiderea unei lumi aurorale în acel suflet care dormea. Pentru Dante există multe motive de uimire atunci cînd, trezindu-se, îl găseşte alături doar pe Virgiliu, iar soarele e sus pe cer şi privirea lui se îndreaptă spre mare, încît tot peisajul, după cum notează Mattalia, are «o nemărginire vizuală în puternic contrast cu limitarea vîlcelei unde adormise»” (E.A. Panaitescu). 70. Lettor, tu vedi ben com’ io innalzo «Cititorule, vezi bine cum îmi înalţ materia, şi de aceea nu te mira dacă de mai multă artă o îmbogăţesc» (v. 70-72). Autorul i se adresează direct cititorului, avertizîndu-l că substanţa ideatică a poemului se înalţă, prin urmare ea trebuie însoţită şi de o elevare artistică. “«Îl avertizează pe cititor... spunîndu-i că îşi înalţă materia... să trateze despre lucruri importante, şi apoi o consolidează, adică o împodobeşte şi o învăluie în frumoase ficţiuni poetice» (Anonimul Florentin). Aceste îndemnuri ale lui Dante (cfr. şi cîntul VIII, v. 19-21) marchează un fel de etape ale creşterii poetice, încît el notează cu mîndrie alegerea ulterioară a tematicii mai îndrăzneţe, după o procedură care pune în valoare propriul limbaj, folosindu-se de scene figurative, invenţii alegorice, sugestii doctrinare, reminiscenţe scripturale, pentru a-şi exprima propriile cuceriri spirituale succesive” (E.A. Panaitescu). 73. Noi ci appressammo, ed eravamo in parte «Noi ne-am apropiat şi eram la locul unde-mi părea-nainte rupt, întocmai ca o scorbură ce zidu-l desparte. Am văzut o poartă şi trei trepte ce urcau la ea, de culori diverse, şi un portar ce încă nu vorbea» (v. 73-78). Călătorii s-au apropiat de spărtura din stîncă, unde era poarta. Au zărit acolo trei trepte, divers colorate, şi un portar tăcut. “Îngerul portar nu vorbeşte, fie pentru că misiunea lui nu e omenească, fie pentru că aşteaptă ca păcătosul, prin voinţa lui spontană, să se apropie. El stă pe treapta cea mai înaltă ca să se vadă imediat autoritatea evidentă a celui investit de Dumnezeu, iar chipul lui e luminos, aşa cum trebuie să fie sufletul şi înţelepciunea de care dispune” (E.A. Panaitescu). 79. E come l’occhio più e più v’apersi, «Şi cum ochiul tot mai tare l-am deschis, l-am văzut şezînd pe treapta de sus, astfel la chip încît nu l-am putut privi» (v. 79-81). Dante şi-a concentrat privirile asupra portarului şi l-a zărit pe ultima treaptă, dar nu i-a putut admira faţa, care era orbitor de luminoasă. “Imaginea nu este a unui înger blînd şi iubitor: înarmat cum e cu spada scoasă din teacă, pregătită de luptă şi de intervenţie, seamănă nu cu o caritabilă figură de sfînt, ci cu un războinic, un mare feudal sau un episcop-conte. A ajuns la Dante din societatea cavalerească” (T. Di Salvo). 82. e una spada nuda avëa in mano, «şi-o spadă dezgolită ţinea în mînă, ce-şi reflecta astfel razele spre noi, încît adesea-n gol îmi îndreptam privirea» (v. 82-84). Îngerul de la poartă ţinea o sabie scoasă din teacă. Pe lama ei se reflecta o strălucire atît de puternică, încît Dante îşi îndrepta ochii zadarnic spre ea. “Spada, de obicei simbol al puterii, aici reprezintă justiţia, care trebuie să fie dezgolită, adică la vedere, fără ascunzişuri, şi sclipitoare, pentru că adevărul ei trebuie să strălucească. De aceea lui Dante, care încă nu este obişnuit cu ea, îi vine greu să-şi îndrepte ochii spre adevărul divin, care scînteiază şi-l orbeşte” (E.A. Panaitescu). 85. «Dite costinci: che volete voi?», «‘De-acolo ziceţi: ce vreţi?’, a-nceput el să spună: ‘unde-i escorta? aveţi grijă urcuşul să nu vă păgubească’. ‘Doamnă din cer, la asemenea lucruri pricepută’, i-a răspuns maestrul meu, ‘chiar acum ne-a zis: “Mergeţi: aici e poarta”’» (v. 85-90). Îngerul le-a impus să dea explicaţii fără a se apropia: cine sînt? ce vor? de ce vin neînsoţiţi? Virgiliu i-a răspuns că au fost conduşi pînă acolo de o doamnă din cer, care le-a indicat locul de intrare. “Întrebarea respectă o exigenţă de natură ritualică: nu poţi trece spre Purgatoriu, către expiere, fără o garanţie religioasă. De aceea întreabă îngerul: cine sau ce anume v-a permis să ajungeţi pînă aici?” (T. Di Salvo). “Îngerul, la fel ca preotul, trebuie să se convingă de faptul că păcătosul îşi încredinţează propria mîntuire nu doar bunei voinţe, ci şi componentei divine a oricărui sacrament, în cazul de faţă reprezentat de Lucia, ca doamnă din cer” (E.A. Panaitescu). 91. «Ed ella i passi vostri in bene avanzi», «Ea spre bine paşii să vi-i îndrepte’, a început iar curteanul portar: ‘veniţi aşadar în faţă la treptele noastre’. Acolo am venit; şi prima scară era din marmură albă, aşa curată şi lustruită, că m-am reflectat în ea cum apar» (v. 91-96). Îngerul le-a acceptat explicaţiile şi i-a îndemnat să se apropie. Călătorii au văzut că prima treaptă spre Purgatoriu era albă, strălucitoare. “Prima treaptă indică primul moment al spovedaniei, examinarea conştiinţei, prin intermediul căreia sufletul se priveşte ca într-o oglindă şi apare aşa cum este în realitate” (E.A. Panaitescu). “Începe acum ritualul propriu-zis al spovedaniei, al cărui prim moment, după cum se citeşte în textele medievale, este cel de a merge la duhovnic şi a-i cere iertarea” (T. Di Salvo). 97. Era il secondo tinto più che perso, «A doua era pictată-n culoare-ntunecoasă, dintr-o piatră aspră şi arsă, crăpată pe lung şi pe lat. A treia, care deasupra se adună, îmi părea de porfir aşa-ncins, ca sîngele care din vînă sare» (v. 97-102). A doua treaptă era închisă la culoare şi crăpată, în lungime şi lăţime. A treia treaptă era roşie, ca sîngele care ţîşneşte din rană. “A doua treaptă reprezintă spovedania verbală, în cursul căreia penitentul îşi recunoaşte păcatele în gravitatea lor; dar acele crăpături, în formă de cruce, arată că josnicia sufletului poate fi înlăturată de cruce, adică de virtuţile lui Isus. A treia treaptă explică al treilea moment, care vine după celelalte, fiindcă este actul cel mai solemn al spovedaniei: este mulţumirea, care constă într-un elan de iubire, din partea păcătosului, pentru Dumnezeu” (E.A. Panaitescu). A doua treaptă “simbolizează spovedania verbală, cînd păcătosul se dezgoleşte şi îşi dezvăluie adîncimile întunecate şi contradictorii, aride, aspre, ale vieţii sale nelegiuite. Crăpăturile care străbat piatra ne demonstrează, după Anonimul Florentin, că păcătosul «pe dinăuntru şi pe dinafară trebuie să se ruşineze şi ceea ce simte în inimă trebuie să spună cu vorbe şi să spargă această piatră aspră şi încăpăţînată a păcatelor sale»” (T. Di Salvo). A treia treaptă “simbolizează momentul spovedaniei pe care teologii îl numesc canonul, sau iertarea păcatelor prin intermediul unor fapte, adică obligaţia pe care şi-o ia penitentul să repare păcatele comise şi pagubele provocate, să ofere o faptă, un sacrificiu moral şi/sau material, cu valoare de reparaţie pentru răul provocat. Roşul indică spiritul de caritate, iubirea pentru Dumnezeu, din care izvorăşte căinţa; la rîndul său, caracterul masiv al treptei indică hotărîrea fermă de a se evita păcatul, de a-l înfrunta cu decizia care-i provine omului dintr-o credinţă fermă şi sigură” (T. Di Salvo). 103. Sovra questo tenëa ambo le piante «Pe acesta îşi ţinea ambele picioare îngerul lui Dumnezeu, şezînd pe pragul ce-mi părea piatră de diamant. Pe cele trei trepte-n sus, cu voia mea m-a tras călăuza, spunînd: ‘Roagă smerit să descuie zăvorul’» (v. 103-108). Portarul avea picioarele pe ultima treaptă şi şedea pe pragul care parcă era de diamant. Virgiliu l-a îndemnat pe Dante să urce treptele şi să se roage cu umilinţă pentru a fi lăsat să intre. “Îngerul, simbol al autorităţii Bisericii, care primeşte gestul păcătosului, îşi ţine picioarele pe ultima treaptă, adică pe canonul dat şi totodată şade pe pragul de diamant, simbol al constanţei în exercitarea autorităţii din partea preotului, care trebuie să-şi desfăşoare misiunea cu o justiţie rigidă, fără a se lăsa deturnat de simpatie, violenţă, speranţă de răsplată. La rîndul său diamantul, în puritatea sa, este simbolul temeliei solide pe care stă aşezată Biserica, aceea care oferă iertarea păcatelor” (E.A. Panaitescu). 109. Divoto mi gittai a’ santi piedi; «Cucernic m-am azvîrlit la sfintele picioare: i-am cerut milă să-mi deschidă, dar întîi în piept de trei ori m-am lovit. Şapte P pe frunte mi-a scris cu vîrful spadei şi ‘Caută de spală aceste răni cînd vei fi înăuntru’ a zis» (v. 109-114). Dante s-a aruncat smerit la picioarele îngerului, l-a implorat să-i deschidă poarta şi de trei ori şi-a lovit pieptul cu pumnul, în semn de penitenţă. Îngerul i-a trasat pe frunte şapte litere P (iniţiala pentru cele şapte păcate capitale) şi l-a îndemnat să se cureţe de acele răni de-a lungul ascensiunii în Purgatoriu. “Toată spovedania trebuie să fie manifestarea unei voinţe precise şi a unei umilinţe hotărîte. De aceea Dante trebuie să se roage ca îngerul să deschidă, adică trebuie să vrea el asta, şi apoi să-şi bată pieptul în semn de umilinţă; «prima oară, pentru păcatele comise cu gîndul, a doua oară, pentru păcatele comise cu vorba, a treia oară, pentru păcatele comise cu fapta» (Ottimo)” (E.A. Panaitescu). “După ce s-a obţinut iertarea păcatelor şi mîntuirea în faţa damnării eterne, rămîne în suflet predispoziţia la păcat şi datoria faţă de Dumnezeu, mîntuire şi datorie aici reprezentate de cele şapte P-uri, corespunzînd fiecăruia dintre cele şapte păcate capitale, pedepsite în cele şapte cercuri din care se compune Purgatoriul. Înscrierea literelor P evocă pasaje biblice şi obiceiuri din vremea lui Dante. Dacă Sarolli aminteşte că îngerii Apocalipsei poartă cele şapte semne şi că, potrivit lui Ezechiel, cei drepţi din Ierusalim, pentru a ieşi teferi din cetate, trebuiau să aibă pe frunte o Thau (un T grec), în documentele florentine culese de D’Ovidio şi Medin se spune că hoţii purtau o diademă de hîrtie cu iniţiala furtului, adică F” (E.A. Panaitescu). “Şi acest simbol este foarte limpede: cele şapte P sînt cele şapte păcate capitale (P este iniţiala pentru păcat), care vor fi şterse treptat, la trecerea prin cele şapte cercuri ale muntelui, care le sînt destinate. Ele semnifică datoria ce rămîne chiar şi după iertare şi care trebuie ştearsă prin expiere. Iertarea de fapt eliberează de păcat, dar nu eliberează de canonul primit: omul trebuie să-i ofere «satisfacţie» lui Dumnezeu, fie în această viaţă, prin suferinţe şi fapte bune, fie în cealaltă, adică în Purgatoriu. Acesta e sensul teologic al Purgatoriului creştin, prin care se exprimă că sufletul se poate uni cu Dumnezeu doar după ce s-a purificat pe deplin: timpul, pedepsele sînt doar aspecte ale unei realităţi, pe care un act de iubire le poate îndeplini chiar şi instantaneu (cfr. VI, 37-39)” (Chiavacci Leonardi). 115. Cenere, o terra che secca si cavi, «Cenuşa ori pămîntul uscat ce-l sapi ar fi ca veşmintele sale; şi de sub ele a scos două chei. Una era de aur şi cealaltă de argint: mai întîi cu alba şi-apoi cu galbena a umblat la poartă, încît am rămas mulţumit. ‘Cînd una dintre chei greşeşte, că nu se-nvîrte drept în broască’, ne-a spus el, ‘nu se deschide această poartă» (v. 115-123). Portarul avea veşminte de culoare cenuşie. De sub ele a scos o cheie de aur şi alta de argint, cu care a deschis poarta. Îngerul îi asigură că, dacă nu se potrivesc ambele chei în broască, poarta rămîne încuiată. “Culoarea veşmintelor îngerului este simbolul funcţiei de penitenţă pe care o exercită, sau, după alţii, a umilinţei necesare pentru a o exercita. Cheia de aur indică autoritatea lui Dumnezeu, fără de care iertarea păcatelor este imposibilă, iar cea de argint, cunoaşterea teologiei morale şi intuiţia psihologică, adică înţelepciunea omenească necesară duhovnicului pentru a-l înţelege şi a-l spovedi pe păcătos” (E.A. Panaitescu). “Cele două chei, una de aur şi alta de argint, reprezintă prima autoritatea, provenită direct de la Dumnezeu, de a ierta păcatele; a doua înţelepciunea şi discreţia preotului de a judeca situaţia particulară a penitentului de a fi iertat. Aşa explică Sfîntul Toma de ce sînt două cheile date de Isus lui Petru (Matei 16, 19): două sînt actele care trebuie îndeplinite în exercitarea funcţiei (judecarea şi iertarea), şi ele se presupun reciproc” (Chiavacci Leonardi). 124. Più cara è l’una; ma l’altra vuol troppa «Mai scumpă e una; dar cealaltă cere multă artă şi iscusinţă înainte să descuie, căci ea e cea care dezleagă nodul. De la Petru le am; şi mi-a zis mai bine să greşesc deschizînd decît ţinînd-o încuiată, dacă omul la picioare mi se-azvîrle’. Apoi a împins de poarta sfîntă, zicînd: ‘Intraţi; dar băgaţi de seamă că se-ntoarce afară cine se uită în urmă’» (v. 124-132). Portarul le-a destăinuit călătorilor că este mai valoroasă cheia de aur (simbol al autorităţii), dar cea de argint (simbol al înţelepciunii duhovnicului) pretinde multă dibăcie. El le-a primit de la Sfîntul Petru, care i-a recomandat mai curînd să greşească prin indulgenţă, decît prin exigenţă, cu condiţia ca păcătosul să se căiască. Deschizînd poarta, i-a poftit pe cei doi călători să intre şi i-a avertizat să nu-şi întoarcă privirile înapoi. “Pasajul din Evanghelie (Matei 18, 21-22), în care Isus îi recomandă lui Petru mai degrabă să păcătuiască prin generozitate decît prin asprime, după ce-a constatat bunăvoinţa omului, i-a fost poate sugerat fanteziei lui Dante şi de spectacolul jubileului de la 1300, cu amploarea indulgenţelor şi a iertărilor petrecute” (E.A. Panaitescu). “În spatele afirmaţiei stă o polemică de cîteva secole, între permisivi şi rigorişti, aceştia din urmă susţinînd nevoia ca duhovnicul, înainte de a da iertarea păcatelor, să obţină de la păcătos dovezi concrete şi specifice de căinţă, ceilalţi în schimb mulţumindu-se cu simplul act al umilinţei; Biserica, împreună cu Dante, a acceptat teza că judecătorul-duhovnic e preferabil să greşească prin indulgenţă decît prin rigoare, lăsînd decizia supremă pe seama judecătorului ceresc, care nu greşeşte niciodată şi nu poate fi înşelat” (T. Di Salvo). “Dante aminteşte în aceste versuri episodul biblic al soţiei lui Lot (Geneza 19, 26), care a încălcat porunca îngerilor şi s-a uitat înapoi spre cetatea Sodoma, drept care a fost transformată într-un stîlp de sare, precum şi mitul lui Orfeu şi Euridice, atunci cînd, după moartea soţiei, Orfeu, coborît în Infern, a obţinut din partea Proserpinei permisiunea de a o readuce pe pămînt, cu condiţia ca în timpul călătoriei să nu-şi întoarcă privirile spre ea; întrucît nu i-a ascultat porunca, a pierdut-o pe Euridice pentru totdeauna” (E.A. Panaitescu). 133. E quando fuor ne’ cardini distorti «Şi cînd s-au răsucit în găuri ţîţînii sfintei trecători, care-s de metal puternici şi răsunători, nici n-a răcnit, nici nu s-a dovedit aşa amarnică Tarpea, cînd a fost izgonit bunul Metellus, fără de care a rămas apoi ruinată» (v. 133-138). Atunci cînd s-au învîrtit balamalele de fier ale porţii Purgatoriului, s-a auzit un scrîşnet mai grozav decît cel de la poarta templului lui Saturn, pe stînca Tarpea, cînd Cezar l-a îndepărtat pe curajosul Metellus pentru a jefui tezaurul păstrat acolo, încît locul a rămas în ruină. “Verbul exprimă efortul lent cu care se învîrt balamalele, cum se întîmplă la porţile care nu se deschid frecvent. Aceasta este ideea care domină puternic întreaga terţină şi inspiră comparaţia din următoarea” (Chiavacci Leonardi). “Din cîte putea să citească Dante din Lucan (Pharsalia, III), Cezar, îndată ce-a ajuns la Roma din Galia, după ce-a traversat ca rebel Rubiconul, a pus mîna pe tezaurul public, păstrat pe stînca Tarpea; avea datoria să-l păzească tribunul Metellus, care s-a împotrivit zadarnic jafului. Mai spune Lucan că, atunci cînd Cezar s-a năpustit înăuntru, din stîncă s-a înălţat un urlet de mînie şi indignare. Legătura stabilită aici între cele două porţi este doar de natură sonoră” (T. Di Salvo). 139. Io mi rivolsi attento al primo tuono, «Eu m-am întors atent la primul tunet şi ‘Te Deum laudamus’ mi se părea că aud pe voci amestecate cu dulcele sunet. Întocmai asemenea imagine îmi dădea ce auzeam, cum stai la cîntatul făcut de mare cor; că uneori da, şi alteori nu pricepi vorbele» (v. 139-145). Dante a urmărit cu atenţie ce auzea şi i s-a părut că percepe cîntecul Te Deum laudamus, acompaniat de o melodie încă mai armonioasă. Impresia semăna cu cea lăsată de interpretarea unui cor amplu, unde cuvintele uneori se înţeleg, iar alteori nu. “Te Deum laudamus este imnul solemn de mulţumire adresat Domnului, şi azi folosit în Biserica romană la sărbătorile mari, pe care Dante îl închipuie cîntat în Purgatoriu, cînd un suflet pătrunde în ţinutul mîntuirii. În cîntul XXI (v. 67-72) se va spune că, la urcarea fiecărui spirit la ceruri, toate celelalte de pe vîrful muntelui intonează Gloria. Din acel pasaj deducem că şi acest Te Deum este cîntat de corul tuturor sufletelor. El de fapt vine, aşa cum secvenţa celor două terţine lasă de înţeles, de foarte departe” (Chiavacci Leonardi). “Expresia cantar con organi trebuie înţeleasă ca o «compoziţie pe mai multe voci omeneşti», fiindcă orga, instrumentul muzical, n-a avut niciodată funcţia de a însoţi vocile pînă la 1500. Acest termen are aşadar un sens vocalic, în opinia lui Casimiri, adică «voia să însemne unirea a două sau mai multe voci în consonanţă». Dar, dincolo de învăţata expunere, rămîne imaginea lui Dante care intră în această catedrală care este muntele Purgatoriului, şi blîndeţea unui cîntec care-i umple sufletul emoţionat, dar cu o tulburare diferită de cea simţită alături de Casella (cîntul II, v. 106 sqq.), care era o divagaţie, foarte omenească, în ascultarea unui cîntec, ale cărui cuvinte le pricepea cu totul, pe cînd expresiile de aici nu-i ajung mereu cu aceeaşi limpezime în minte. Totuşi ceea ce contează este dispunerea lor pentru a forma o armonie, pe care Dante înclină s-o atribuie şi ritmului, în ultimul vers, unde cuvintele scurte se înşiră unduitor, la fel cum este important că acel sunet, mai întîi aspru, devine apoi o undă sonoră plăcută auzului, întrucît adevărul la care Poetul – şi cititorul împreună cu el – va trebui să participe poate apărea, la prima ascultare, aspru şi chiar neplăcut, pentru a se schimba apoi într-o gingăşie interioară pentru cel ce urmăreşte cu atenţie” (E.A. Panaitescu).
Laszlo Alexandru | ||
