«Poemi dal muro». Versi di Ani Bradea

Ani Bradea, nata l'8 giugno 1970 ad Aleșd (Bihor, Romania), ha studiato presso la Facoltà di Scienze Umanistiche, Politiche ed Amministrative e alla Facoltà di Psicologia, Scienze dell'Educazione e Assistenza Sociale dell'Università Vest «Vasile Goldiș» di Arad. Ha pubblicato poesie in riviste letterarie e culturali in Romania e ha esordito nel 2016 col volume Poeme din zid, pubblicato da Brumar (Timişoara). Il volume è stato recensito favorevolmente su riviste come Tribuna, Familia, Argeşul, Platforma Literatura de azi ecc. e presentato alle fiere del libro di Bucarest, all'Accademia Romena di Bucarest e in altre occasioni. Nel 2017 il volume è stato tradotto in italiano dal sottoscritto ed è apparso presso le Edizioni Tribuna di Cluj-Napoca col titolo Poemi dal muro. Nell’aprile 2017 è stato presentato in Italia presso l'Accademia di Romania in Roma e ai Musei Eremitani di Padova. A questi incontri sono stati presenti numerosi scrittori italiani, critici letterari e lettori. Su Poemi dal muro si è espressa anche la scrittrice Serena Piccoli di Padova con le seguenti parole: «Questo libro è splendido, sono rimasta molto colpita dalla scrittura di Bradea per forma e contenuto. Una delle tante particolarità è che le poesie della raccolta sembrano lettere indirizzate a un "boia", a cui lei si riferisce direttamente e chiamandolo sempre alla fine dei versi. Il libro, come si suol dire, l'ho divorato tutto d'un fiato, per le immagini che crea, per il dialogo con il boia, per l'ironia che usa. Un gioiello poetico che consiglio».

Stefan Damian


Amo tutti i giorni di libertà,
e nelle notti tra loro espio le penitenze.

La peccatrice non è stata lapidata.
supera i confini dei miei pensieri
incurante.
con cocci di cielo dentro le pupille
taglia in viva carne.
il sangue scorre calmo
fino alla sedia del giudice.
passa orgogliosa,
ad ogni pensiero
abbatte con la fronte
un angelo.
ai suoi piedi
la sentenza cade pesante
come un uccello ucciso quando c’è luce.
vorrei parlarle
però non so in che lingua piange.

Vorrei ammorbidire le sue catene
però
ogni volta
ho le braccia piene di fiori.
la guardo impotente
facendomi simile alla pietra.
si chiama Anna.
il suo nome rotola attraverso me nel tempo
come una palla di bowling.
poi ho sete.
e morte.

La mattina
la mano della colpevole asciuga il sudore del sogno
sulla fronte staccata dall’intonaco.
sotto il suo palmo fioriscono grinze.

Non mi diverto mai con il gioco della campana,
boia.
Non posso saltare oltre i muri di creta.


Iubesc în toate zilele de libertate,
în nopţile dintre ele ispăşesc penitenţe.

Femeia păcătoasă n-a fost ucisă cu pietre.
ea trece hotarul gândurilor mele,
nepăsătoare.
cu cioburi de cer înfipte-n pupile,
taie-n carne vie.
sângele se scurge molcom
până la scaunul judecătorului.
păşeşte mândră,
cu fruntea doboară,
la fiecare pas,
un înger.
la picioarele ei
sentinţa cade greu,
ca o pasăre de noapte ucisă pe lumină.
aş vrea să-i vorbesc,
dar nu ştiu în ce limbă plânge.
să-i îmblânzesc lanţurile-aş vrea,
dar am,
de fiecare dată,
braţele pline cu flori.
neputincioasă o privesc
făcându-se una cu piatra.
o cheamă Ana.
ca o bilă de bowling
numele ei se rostogoleşte prin mine în timp.
apoi mi se face sete.
şi moarte.

Dimineaţa,
mâna vinovatei şterge sudoarea visului
de pe fruntea desprinsă din tencuială.
sub palma ei înfloresc riduri.
Eu nu joc niciodată şotron,
călăule,
Nu pot sări peste ziduri de cretă.


**
Non sono mai
preparata per l’arrivo dell’angelo.
vorrei alzare il mio sguardo
dalla fossa dove sedemmo e piangemmo,
condannata a scavare nel suo putrido muro.
tentare un’evasione,
prima di rivestirmi di pietra il cuore
con la paura di poterlo fare a pezzi,
e dividerlo per le feste,
moltiplicato come i pani nel deserto.
vorrei sentire
nel coro degli affamati
il calmo scivolare del vetro sulle guance.
è difficile immaginare
nascosta dai rami, con terra sotto le unghie,
la neve sporca
quando firmo con una linea spezzata
la Sua casa.

Cosa donare al mendicante
per riavere l’omaggio
come mi insegnò un altro guardiano,
biondo,
che Dio mi mandò una volta
ben disposto
e rinunciando ai consueti messaggi cifrati?

Oggi è arrivato l’angelo,
boia,
e non l’ho riconosciuto,
è ritornato
abbattuto,
nell’affresco.


Niciodată
nu sunt pregătită pentru venirea îngerului.
aş vrea să-mi ridic privirea
din groapa la care şezum şi plânsem,
condamnată să-i scormonesc în zidul putred.
să încerc o evadare,
înainte să-mi îmbrac în piatră inima,
de teamă că aş putea să o sfâşii,
să o împart de sărbători,
înmulţită ca pâinile în pustie.
aş vrea să aud,
în corul flămânzilor,
împăcarea şiroind sticlos pe obraji.
e greu să imaginezi,
ascunsă în crengile cu pământ sub unghii,
murdărind zăpada
când iscălesc printr-o linie frântă,
casa Lui.

Ce să-i dau cerşetorului
ca să mi se-ntoarcă prinosul?
Cum m-a învăţat un alt păzitor,
unul blond,
pe care Dumnezeu mi l-a trimis odată,
bine dispus
şi renunţând la obişnuitele mesaje cifrate.

Azi a venit îngerul,
călăule,
şi nu l-am cunoscut,
iar el s-a întors,
abătut,
în frescă.


***
Arrivano ancora carovane con aromi e spezie
dal deserto verde.
perfidi i commercianti bussano alla porta
sanno che non li posso rifiutare.
la nostra giornata d’amore,
la notte ancora non arrivata,
un’ombra di tenerezza sfuggita all’uccisione in fascia,
la maschera di una tristezza tesa sul viso
come una seconda pelle,
tutte sono chiuse nella boccetta dei veleni
dalla quale verso ogni tanto una goccia
nel caffé mattutino.

Avrei voluto restare lì,
e non staccarmi dall’anima calda,
che si appanna come il pane appena tolto dal forno.
avrei voluto chiamare il buio
e chiuderci dentro
come nell’utero accogliente di un amore di vergine.
avrei inciso le storie in pietra
e avrei vissuto l’ultima notte
fino al mattino.
comunque, non sarebbe stato niente da aggiungere.

Avrei voluto non salire su quel treno.
è da allora che spacca la lontananza,
nebbia di un futuro incerto,
e cuce alla fine la vicinanza
da vivo,
in fretta
come una ferita che mai guarirà.

Ho venduto le mie notti,
boia,
con ogni chiodo ficcato nella loro carne
cresce nel mio cuore un patibolo.
tra poco si farà,
tagliente,
mattino.


Din deşertul verde
tot mai sosesc caravane cu arome şi mirodenii.
vicleni, neguţătorii îmi bat în poartă,
ştiind că nu-i pot refuza.
ziua noastră de dragoste,
noaptea care n-a mai venit,
o urmă de tandreţe scăpată de uciderea în faşă,
masca unei tristeţi întinse pe chip
ca o a doua piele,
pe toate le-ai închis în sticluţa de otrăvuri,
din care-mi torn câte o picătură
în cafeaua de dimineaţă.

Aş fi vrut să fi rămas acolo,
să nu-mi fi rupt din sufletul cald,
aburind ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor.
aş fi vrut să chem întunericul
şi să ne închidem în el,
ca în uterul primitor al unei iubiri de fecioară.
mi-aş fi săpat în piatră poveştile
şi aş fi trăit-o pe ultima,
până la ziuă.
oricum n-ar mai fi fost nimic de adăugat.

Aş fi vrut să nu fi urcat în trenul acela.
de atunci el spintecă depărtarea,
pâclă a unui viitor incert,
şi coase în urmă aproapele,
pe viu,
în grabă,
ca pe o rană ce nu se va vindeca niciodată.

Mi-am vândut nopţile,
călăule,
cu fiecare cui bătut în carnea lor
îmi creşte un eşafod în inimă.
în curând se va face,
tăios,
dimineaţă.


Ani Bradea
(luglio-agosto 2017, anno VII)