Ion Vinea, maestro dell’avanguardia poetica romena. A 120 anni dalla nascita

Ad aprile ricorrono 120 anni dalla nascita del poeta d’avanguardia Ion Vinea (17 aprile 1895-6 luglio 1964), pseudonimo di Ioan Eugen Iovanache, figura di spicco della letteratura romena del Novecento. Esordì come poeta ai tempi del liceo sulla rivista «Simbolul» (1912), che pubblicò con Tristan Tzara e Marcel Iancu. Dal 1913 collaborò a «Noua revistă română», poi a «Rampa», «Facla», «Seara». Nel 1915 fondò con Tristan Tzara «Chemarea» e iniziò la collaborazione a «Cronica» di Tudor Arghezi. Nel periodo della guerra fu redattore di «Omul liber» e «Deşteptarea economică şi socială». Fondò nel 1922 «Contimporanul», la più importante rivista d’avanguardia, di orientamento costruttivista, che diresse per dieci anni (100 numeri). Dal 1930 fu anche direttore di «Facla» e dal 1938 al 1944 presidente dell’Unione dei Giornalisti Professionisti. Dal 1946 al 1960 fu assente dalla scena letteraria: in questo periodo si dedicò soprattutto a opere di traduzione (Shakespeare, Poe ecc.). La raccolta di poesie, annunciata a più riprese con titoli diversi sulle riviste, a cominciare dalle zurighesi «Dada 3» (dicembre 1918) e «Dada 4-5» (maggio 1918), e in seguito su «Contimporanul» ecc., ma sempre rinviata, vedrà la luce solo nel 1964, l’anno della morte, avvenuta a Bucarest. Il volume Ora fîntînelor, antologico, sarà poi seguito negli anni ’70-’80 da due edizioni critiche che restituiscono l’intera produzione sparsa sulle riviste e gli inediti.

Poesia: Ora fîntînelor, pref. de Mihail Petroveanu, Editura pentru Literatură, București, 1964. Volumi postumi: Ora fîntînelor, pref. de Matei Călinescu, Editura pentru Literatură, București, 1967; Poeme, pref. şi antologie de Vasile Nicolescu, Editura Tineretului, București, 1968; Ornic nesupus: versuri (Poezii de duminică), Editura Eus, Chișinău, 1993 (antologia a cura di Leo Butnaru). Prosa: Descântecul și Flori de lampă, Adevărul, Bucureşti, 1925; Paradisul suspinelor, Editura Cultura Națională, București, 1930. Volumi postumi: Lunatecii, roman, Editura pentru Literatură, București, 1965 (poi anche Minerva, Bucureşti, 1971). Pubblicistica: Publicistică literară, Editura Minerva, București, 1977 (postumo); Publicistică literară, Editura Minerva, București, 1977 (postumo). In Italia, versi di Ion Vinea sono apparsi nel corso degli anni in diverse antologie riscontrabili nel nostro database Scrittori romeni in italiano.

Pubblichiamo una selezione di versi in edizione bilingue, estratti dall'antologia La poesia romena del Novecento, traduzione e a cura di Marco Cugno (Edizioni dell’Orso, Alessandria 1996).



Uno sbadiglio nel crepuscolo
Constatazioni

La foresta nervosa come un branco di stalloni ora tace; il suo ventre,
la valle bruna e rotonda, nella bruma delle colline: donna nuda tra morbidi guanciali.
Chioccia soprannaturale, la sera chiude ali di nubi sulle uova
dei villaggi, - e su un poggio laggiù Dio ha giocato a tric trac
e ha lasciato cadere Gîrceni, dadi dalle finestre rotonde.
… Da una settimana nessun procaccia, a cavallo, ha più suonato il corno
in cambio, ecco un pope nero cavalca a piedi sulla strada
ecco la lontananza mugghia e si sdraia su una mandria
ecco il vento si barda di campani ereditati di padre in figlio
ecco…
non so più, è tardi probabilmente,
giacché brilla la miseria nei lumini alle finestre piccole come minuscole icone
giacché le fattorie del cielo hanno chiuso le porte
i santi hanno gettato sulle nubi le loro pipe ancora accese e sono andati a letto con le mogli
giacché armenti biblici e annoiati salgono, salgono, salgono
il sentiero e schioccano tra le fruste «arri là» e parole salaci.



Un căscat în amurg
Constatări

A tăcut pădurea nervoasă ca o herghelie; pântecul ei,
valea mată şi rotundă, în bruma dealurilor: femeie goală între perne moi.
Cloşcă supranaturală, seara închide aripi de nori pe ouăle
săteşti, - şi pe un dâmb din fund Dumnezeu a jucat table
şi a scăpat Gîrceni, zaruri cu geamul rotund.
... De o săptămână nici un factor poştal n-a mai sunat din corn, călare
în schimb, iată un popă-negru călăreşte cu picioarele în şosea
iată depărtarea muge şi s-aşterne pe o cireadă
iată vântul se înhamă cu tălăngi moştenite din tată în fiu
iată...
nu mai ştiu, pesemne e târziu,
căci luceşte sărăcia-n luminiţe la ferestre mici ca nişte iconiţe
căci gospodăriile cerului s-au închis
sfinţii şi-au lepădat pe nori nestinse pipele şi s-au culcat cu nevestele
căci turme biblice şi plictisite urcă, urcă, urcă, urcă pe
cărare şi pocnesc printre bice, hăis-cea şi vorbe murdare.




Settembre
(Abbozzo)

I bambini piangevano assonnati
l’erba morta aveva temprato le valli e il bestiame pascolava intristito
più lontano scorgevo i cavalli sbardati –
sono morti tutti gli uomini sulla terra ma non mi rendo conto se sia meglio.

Fermiamoci qui accanto al pozzo inaridito
perché il salice della sera cade opprimente,
persino le cime si curvano prostrate
e il mulino a vento, vedovo e nero,
impazzisce sulla collina, impazzisce.

Ti sei alzato e non ricordi più, dunque scendi la strada conosciuta,
ti vedo a passo affranto ferire con un bastone la terra,
non voltarti se ti chiamo
perché è molto più triste vederti partire
e non so quanto resterò così.
……………………………………………………………………….

Assalonne morì fuggiasco, capelli a vento,
cavalcava verso i boschi, spalle bianche e calzari alle caviglie,
aveva gettato la pianura come un mantello, 
ma accese un incendio sontuoso con le chiome aggrovigliate
agli artigli di rami secchi
la sua fronte si distese nella morte
ed ebbe occhiate d’acciaio come una fanciulla.
………………………………………………………………………..

L’autunno ha morso i vigneti
l’aria è come le perle malate
la luna fugge terrorizzata sui boschi,
Dio mio, devo andare a dormire,
il vento accanisce le sue trombe di zanzare
e tutta la notte la pioggia batterà sulle lamiere del cielo.  



Septembrie
(Ciornă)

Copiii plângeau de nesomn
iarba moartă călise văile şi vitele păşteau mâhnite,
zăream mai departe caii goi, –
au murit toţi oamenii de pe pământ dar nu-mi dau seama dacă e mai bine.

Să ne oprim aci lângă fântâna secată

că salcia serii cade apăsător,
chiar piscurile se gârbovesc copleşite
iar moara de vânt, văduvă şi neagră,
înnebuneşte pe deal, înnebuneşte.

Te-ai ridicat şi nu-ţi mai aminteşti, deci coboară pe drumul cunoscut,

te văd cu pasul înfrânt cum răneşti cu un băţ pământul,
să nu te întorci dacă te voi striga
că e mult mai trist să te văd plecând
şi nu ştiu cât voi rămâne aşa.

Avesalon a sfârşit fugar cu părul în vânt,

călărea spre codri, cu umerii albi şi gleznele în sandale,
azvârlise ca pe o mantie câmpia,
dar a aprins un incendiu somptuos cu pletele încâlcite
pe gheare de ramuri uscate,
fruntea i s-a întins de moarte
şi a avut cearcăne de oţel ca o fată.

Toamna a muşcat podgoriile
aerul e ca perlele bolnave
luna fuge îngrozită peste păduri,
Doamne, trebuie să merg să mă culc,
vântul îşi îndârjeşte trâmbiţele lui de ţânţari
şi toată, toată noaptea o să sune ploaia pe tinichelele cerului.




Dettato
(Tentativo di indovinare un poema)

Hemmy Hennings ha scritto:
«la figlia del pescatore di Batavia».
In tempo di guerra semplice notizia
dai miei amici in Svizzera
data 915, Zurigo, cabaret Voltaire.

… In Batavia le case gemono come i nostri mulini,
il vento lambisce la travi,
le parole sono scalze come gli uccelli.

La figlia del pescatore di Batavia
lacera la lana delle tempeste con la mano.
I suoi piccoli passi sulla riva a sera sembrano nidi senza senso,
madreperla nell’ombra oscillano i richiami.

Santo sulla croce bruciata crocifisso,
fa’ un segno alla vela sola laggiù:
come una madre cenerina
attraversi le mani di sale,
per questo sei stato messo qui.
La sua preghiera svanisce sera dopo sera.

Figlia di pescatore della Batavia,
volto di mistero intravisto, canto ignoto,
preghiera scarmigliata nelle nebbie,
nome tracciato in lontananza con le stelle,
ricordo, le tue acque sono amare.



Dicteu
(Încercare de a ghici un poem)

Emmy Hennings a scris:
„fata pescarului din Batavia”.
Pe vreme de război simplă veste
de la prietenii mei din Sviţera,
dată 915, Zürich, cabaret Voltaire.

... În Batavia casele gem ca morile de la noi,

vântul grinzile le linge,
vorbele ca păsările sunt desculţe.

Fata pescarului din Batavia

sfâşie lâna furtunilor cu mâna.
Paşii-i mici în ţărm de seară seamănă cuiburi fără rost,
de sidef în umbră se leagănă chemările.

Sfânt pe crucea arsă răstignit,

semn dă pânzii singure din fund:
ca o maică cenuşie
treacă prin mâinile de sare,
că ai fost pus aicea dinadins.
Ruga ei se spulberă seară de seară.

Fată de pescar din Batavia,

chip de taină desluşit, neştiut cântec,
rugă în neguri despletită,
nume tras cu stele în depărtare,
amintire, apele tale sunt amare.




Soglia

Sentinelle d’argento alla porta del cielo
i pioppi fanno cinquanta passi.
Il crepuscolo ci unge santi
erriamo nel fuoco con violini d’erba.

Vapori di costellazioni cullano i dintorni,
la lacrima dei morti silenzi coagula.
Dove sei, fratello della terra
che spiri nel pensiero come un’ombra –
antica campana sommerge la domanda.
L’ora del giudizio sfiora
i ricordi nel loro sudario di polvere.
Il crepuscolo è una maschera di piombo
gli occhi piangono sangue.
Il ragno di luce legge l’eternità.
L’animo cieco palpa i suoi segni,
la terra sente le sue acque e le sue bare.



Prag

La poarta cerului străjeri de argint,
plopii fac câte cincizeci de paşi.
Amurgul ne unge sfinţi,
prin foc rătăcim cu viori de iarbă.

Aburi de zodii preajma leagănă,
lacrima morţilor linişti încheagă.
Unde eşti, frate din pământ
în gând suflat ca o umbră –
vechi clopot întrebarea o scufundă.
Ceasul de judecată atinge
amintirile în giulgiul lor de praf.
Amurgul e o mască de plumb,
sângele ochii îl plâng.
Păianjenul de lumină citeşte veşnicia.
Sufletul orb îşi pipăie semnele,
pământul îşi simte apele şi sicriele.





Un’estate

Nel museo del bosco in paramenti autunnali.
Ricordo sillabe di cuculo
Dove i sentieri indossano i ghiachi.

Verso il balcone di ferro con spine rugginose
sopra l’oscuro rampicare dell’edera
ti dissi: appari come un arcobaleno,
gli zigani della villa si sono ubriacati
e il possidente districa i suoi antenati.

Pioveva.
Rammento una grondaia con bave d’argento
e il corpo canterino.

La era estenuò le strade col metallo
e i ponti vibrarono come il legno dei violini,
ai vecchi gufi sfuggì il buio dagli artigli:
com’ero romantico quando passai a cavallo
tra le betulle dalle braccia di fumo,
verso la casa di travi con le tende bianche.

Era caldo, i sofà profondi e sul tavolo il caffè,
Tristan Tzara, quando ascoltasti l’evento:
il guardaboschi chiamava il cane con un fischio
e i cervi, muso nel lago, bevevano le stelle.
E io ho scritto questi versi
a ricordo delle ore di scacchi
nel bosco dove lessi Nietzche.



Dintr-o vară

În muzeul pădurii cu odăjdii de toamnă.
Suvenir, silabe de cuc,
pe unde potecile se-mbracă-n zale.

Spre balconul de fier cu ghimpi ruginii

peste suişul iederii de întuneric
ţi-am spus: apari ca un arc în cer,
ţiganii din conac s-au îmbătat
şi moşierul îşi desluşeşte strămoşii.

Ploua.
Mi-amintesc un burlan cu bale de argint

cum îi cânta trupul.

Seara slei drumurile cu metal

şi podurile răsunară ca lemnul viorilor,
bufniţele vechi scăpară beznele din gheare,
ce romantic am trecut pe cal,
printre mesteceni cu braţe de fum,
către casa de grinzi cu perdelele albe.

Era cald şi sofale adânci şi pe masă cafea,

Tristan Tzara, când ai ascultat întâmplarea,
pădurarul îşi fluiera câinele
şi cerbii cu botu-n lac beau stelele.
Iar eu am scris rândurile acestea
în amintirea orelor de şah
din codru-n care l-am cetit pe Nietzsche.



A cura di Marco Cugno
(n. 4, aprile 2015, anno V)